IN TERAPIE. Psiholog. Psihoterapeut Madalina Stan

Disparitia simptomului (in urma administrarii tratamentului ­medicamentos, a unei interventii chirurgicale ori chiar a unei psihoterapii de scurta durata) reprezinta doar o etapa in ­procesul de vindecare sau de ameliorare a bolii. Disparitia ­simptomului nu echivaleaza neaparat cu disparitia suferintei, cu schimbarea, cu ­imbuna­tatirea reala a vietii individului; caci, asa cum poate stim deja, orice simptom are o cauza, de cele mai multe ori bine ascunsa. Atata timp cat nu investigam acea cauza sau acele cauze bine ascunse - negandite/nevorbite vreodata -, avem toate sansele ca suferinta sa se manifeste din nou, la un interval de timp oarecare, prin acelasi simptom sau prin altul. Psihoterapia, indeosebi cea psihanalitica, trece dincolo de simptom, de boala in sine asa cum a fost ea resimtita de pacient. Impreuna cu ­terapeutul sau, ­pacientul ajunge sa faca legatura intre ce stie, ce a fost ­invatat sa traiasca si ce descopera ca i se potriveste cu adevarat, intre cauzele

In singuratate, nu exista cuvinte. Sau, cel putin, nu le putem rosti. Exista doar un soi de agonie... Nu ne putem vorbi singuratatea - totusi, daca izbutim sa o descoperim si sa ramanem acolo, in singuratatea noastra, este posibil (doar posibil ) sa tasneasca unele fragmente dintr-un limbaj in care sa putem vorbi despre ea, si, poate ca vorbind, vom gasi un ecou in singuratatea altcuiva. Cufundati in cea mai adanca singuratate, nu ne putem simti nicidecum bine. Inconjurati de disperare, ne gandim ca nimeni altcineva nu s-a mai simtit vreodata asa. “Doar eu!”… Deseori, apare si un sentiment intens de rusine – oricat de mult s-ar vorbi, in societatea noastra, despre singuratatea eroica sau creativa, nu este deloc acceptabil sa spui “Eu sunt singur”. Pastram acest secret fata de altii, adesea chiar si fata de noi insine. Si atunci, cum sa patrunzi in miezul singuratatii cuiva si sa ajungi sa vorbesti despre asta?... Iata idealul psihoterapiei. Nu putem impartasi singuratatea, dar,