IN TERAPIE. Psiholog. Psihoterapeut Madalina Stan

Trec deseori pe l ângă o fetiţă de aproximativ aceeaşi vârstă cu mezina mea, adică de vreo patru anişori, şi, pe lângă faptul că o admir de fiecare dată fiindcă este dulce şi elegantă, nu-mi pot stăpâni indignarea văzând-o mereu cu suzeta în gură. Întrebându-l, mai mult sau mai puţin inspirată, pe tată de ce nu renunţă la acest obicei cu totul inoportun pentru vârsta micuţei, am fost şi mai uluită de răspunsul care a venit prompt : “Ca s ă nu-i intre musculiţe în gură! ”… Am r ămas, desigur, uitându-mă lung după ei şi întrebându-mă când o voi vedea oare pe micuţa ai cărei ochi parcă implorau ceva (!!!) râzând cu toată gura sau strigând cât o ţin puterile. Este cât se poate de clar că problema nu este a copiilor în acest caz, ci a adulţilor, ultrastresaţi şi ocupaţi, care “scap ă ” astfel de o „mare ” bătaie de cap. Punând suzeta în gură unui copil, indiferent dacă este bebeluş sau, mai grav, copil de vârstă mică, precum în cazul de mai sus, părintele vrea de fapt linişte pentru el, ...

A-l învăţa să zboare cu propriile aripi, a-l ajuta să înfrunte singur lumea – cam acesta este ţelul oricărui părinte. Pentru a-l atinge, e necesar uneori să trecem probe dificile, care implică întreaga familie. Este cazul despărţirilor mai lungi. Şi nu ne referim aici la cele de o noapte sau de un week-end, ci, mai degrabă, la vacanţe – ocazii perfecte pentru copii de a-şi exersa autonomia, iar pentru părinţi de a mai tăia ceva din cordonul ombilical. Pentru ambele “tabere”, este ocazia de a descoperi că despărţirea înseamnă de multe ori plăcerea regăsirii.                                                       Înainte de toate, este bine să ştim că durata şejurului nu poate fi aceeaşi pentru un copil de patru ani şi pentru un ...