Despre noi si viata - asa cum e sau nu e ea

Viata ca o minciuna, ca o iluzie sau ca o intamplare este mult mai usor de trait.

Daca ne-am dori sa stim mai mult, ar exista riscul de a ne dori sa si schimbam ceva, iar asta ar presupune renuntarea la acea parte din noi ce ravneste inca la copilarie, la iubire neconditionata, la vise infantile si sperante ce poate nu-si vor gasi niciodata implinirea. Maturizarea poate fi dureroasa uneori, iar acest lucru va fi cu atat mai intens cu cat mai tarziu se va intampla. Exista insa un timp pentru toate si, in afara de asta, niciodata nu putem spune ca e timpul trecut...

In fiecare sedinta de psihanaliza, fiecare pacient imi vorbeste in felul sau despre faptul ca e timpul sa iesim din zona linistita si "sigura" a obisnuintei - chiar daca asta inseamna suferinta; e timpul renuntarii la viata traita dupa tipare; e timpul renuntarii la ce e vechi, putred, inoportun, neadecvat. E timpul dinamizarii vietii noastre interne, al (re)punerii psihicului la locul sau, al revenirii la viata, al regasirii. 


Nu putem nega la infinit ceea ce simtim, nu putem ignora faptul ca avem trairi si emotii de tot felul, numai pentru ca nimeni nu ne invata despre toate astea ori pentru ca accesul la asemenea lucruri sperie...

A renunta la o parte din tine nu este usor si nici acceptat de multe ori. Totusi, asa cum mama "renunta" la copilul sau odata ce il aduce pe lume, tot asa cred ca e necesar ca fiecare dintre noi sa constientizeze trecerea timpului si parcurgerea anumitor etape de viata, dand drumul/renuntand/abandonand tiparele si permitand noului, schimbarii, intelegerii diferite sa preia locul si rolul cuvenit in viata sa.

Obisnuim sa ascultam pasivi si sa stam inerti in fata unei lumi in continua schimbare. Obisnuim sa nu spunem prea multe, in schimb sa judecam la greu. Obisnuim sa veneram "idoli" lipsiti de autenticitate si de consistenta, doar pentru ca ne pot furniza niste informatii de-a gata, deja prelucrate si elaborate, numai bune de inghitit pe moment, cu efect garantat de anestezie a durerii/suferintei/grijilor etc. Stiu ca in astfel de situatii salile de conferinte sunt pline. Uneori, pe bani grei. Si cu multa publicitate. Atunci cand se simte insa iz de neobisnuit, de diferit si necunoscut, atunci cand a gandi cu propria minte si a alege daca ceea ce simti ti se potriveste sau nu, atunci cand vine vorba despre a munci cu tine insuti pana cand lucrurile iti devin mai clare, iar tu te simti mai bine in pielea ta - ei bine, in astfel de situatii ramanem de cele mai multe ori pasivi, inerti, "coplesiti" de probleme, stres, lipsa de timp...

Niciodata nu este tarziu pentru noi experiente si trairi, niciodata nu este tarziu pentru a intelege, pentru a gandi cai catre noi insine, catre ceea ce ne dorim cu adevarat - dincolo de ceea ce am preluat si am invatat pur si simplu, nestiind ca avem de ales, ca este firesc sa (ne) intrebam si sa (ne) punem sub semnul indoielii, ca nu traim cu totii la fel si, desi poate avem experiente asemanatoare, am fost ori suntem afectati diferit, simtind si reactionand in cele mai neasteptate si surprinzatoare moduri.

***

"Psihanalistul isi propune sa-i ajute sa traiasca, sa se simta mai bine, pe cei ce indura nefericirea zilnica, insidioasa, tenace "de a nu se simti bine in pielea lor". Oameni care nu au cui sa spuna asta, in tot cazul pe nimeni care s-o poata auzi, si care, de altfel, nu ar gasi cuvintele pentru a o spune". (Roger Perron - "O psihanaliza. De ce?")

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Depresia, “strigatul tacut dupa iubire ! “

Despre intimitate, in relatia analitica

Intalnire cu un psihoterapeut