IN TERAPIE. Psiholog. Psihoterapeut Madalina Stan

Te simti pierdut, trist, agitat ori chiar agresiv. Abandonul nu e usor de dus. Vorbim despre o suferinta ale carei origini pot fi pe undeva, prin copilarie, insa partea buna este ca un psihoterapeut te poate ghida in "decriptarea" si intelegerea acestei stari. Abandonul este una dintre principalele cauze pentru care, de multe ori, ne simtim "rau". Intrand intr-o terapie, putem avea "surpriza" sa descoperim ca, la originea acestei suferinte se afla o situatie traita de mult, in prima copilarie, cand nici macar nu a fost vorba despre un abandon propriu-zis, ci de un tata mai mult absent, de o mama preocupata mai mult de cariera, de venirea pe lume a unui frate ori de moartea unui bunic de care fusesesi foarte atasat. Astfel de evenimente pot ramane fara urmari majore pentru unii, insa pot fi de-a dreptul traumatizante pentru altii. Si asta pentru ca fiecare dintre noi a trait experienta separarii intr-un mod diferit. Ne-am trezit, unii dintre noi poate pre...

La inceput a fost dorinta... Dorinta de a avea un copil, pe care era sigur ca o sa-l iubesti... S-a intamplat insa ca, o data cu venirea lui pe lume, sa-ti dai seama ca esentiala, primordiala era dorinta de a-l ajuta, de a-l ingriji, de a-l face sa creasca. A ajuta inseamna rabdare, implicare, capacitatea (venita oarecum, aici, din instinct) de a-ti lasa propriile nevoi deoparte si de a le satisface pe cele ale nou-nascutului. Este neputinta si dorinta de a creste pe de o parte, este dorinta de a ajuta pe de alta parte. Revenind in terapie, ma gandesc ca la fel de mare este si dorinta initiala a terapeutului de a ajuta, de a contrabalansa neputinta celui care usor, usor se dezvaluie; dorinta - se va dovedi in timp - cu atat mai intensa cu cat si zbaterea de a creste si de a trai a celui din fata sa este mai mare, mai puternica. Cu cat relatia terapeutica avanseaza, iar cei doi ajung sa se cunoasca din ce in ce mai bine, cu atat se intensifica dorinta de a ajuta pe de o parte si cons...

Intamplator sau poate nu, am dat, cautand cu totul altceva, peste "Jurnalul filozofic" al lui Noica. Il citisem cu ani in urma, dar, bineinteles, nu am rezistat tentatiei de a arunca o noua/alta privire asupra lui. Am ramas ancorata intr-un pasaj care m-a dus, din nou, cu gandul la terapie; mai degraba, la finalul ei - asa cum nu mi l-am imaginat, dar am ajuns sa il traiesc. Am gasit inca un om de care ma pot desparti. Caci un om plin, bogat, valabil, e unul caruia printr-un cuvant ii poti spune nespus de mult. Va strangeti mana, va uitati unul in ochii altuia si s-a intamplat ceva. E un pact intre voi; "acum ne putem desparti". Caci orice v-ar desparti de acum inainte, sunteti doi oameni care s-au intalnit. Asta e esentialul: sa te intalnesti cu celalalt. Finalul - care trebuie sa insemne intotdeauna o reluare a tuturor temelor - devine acum posibil. Oamenii acestia, langa care stai ceasuri intregi si care stau ceasuri intregi langa tine, spre a nu obtine nimic...

Era o zi mohorata… De fapt, ploua cu galeata… iar eu mergeam, mergeam… stiind numai ca voi intalni pentru prima oara, in viata mea, pe cineva caruia urma, probabil, sa-i spun tot felul de lucruri despre ce era in sufletul meu. “Cum sunt eu?” - ma intrebam, aproape alergand, fara sa pot ajunge la vreun alt raspuns decat la ceea ce stiam eu foarte clar, atunci, despre mine. A trecut timpul si mi-am pus aceeasi intrebare: “Cum sunt eu?”… Nu m-am mirat deloc ca mi-am raspuns cu totul altfel decat atunci, in acea zi mohorata de iarna, cand, in loc sa ninga, ploua ingrozitor, iar eu priveam in jos, la niste pasi nesiguri si putin tristi. Simt, in sfarsit, linistea mult dorita si traiesc satisfactia de a fi spulberat, cu eforturi, dar si cu o mare dorinta, norii tulburi din viata mea. Ma uit cu incredere la mine si stiu ca, de acum, voi privi inainte, cu siguranta unei experiente de neinlocuit. Nu va inchipuiti ca terapia ofera o schimbare-minune sau coboara fericirea in sufletul cuiva, do...

Inevitabil, inaintea oricarui inceput, ne punem o sumedenie de intrebari, ne trec prin minte fel de fel de ganduri, iar emotiile isi spun cuvintul. Unii sunt mai curiosi, altii mai... curajosi. Unii resping de la bun inceput ideea, altii par a se mai gandi. "Ce o fi? Cum o fi?". Complicat..., inutil (!?), uh!..., de-a dreptul neinteresant... Si totusi... "tare mi-ar prinde bine sa pot vorbi cu cineva". Sau... "ar fi bine pentru X sa stea de vorba cu un terapeut!"... Oamenii au, in general, un mare semn de intrebare in ceea ce priveste psihoterapia si reactioneaza pe masura. Nu ne putem mira ca se intampla asa, atata timp cat se stiu inca prea putine lucruri despre acest proces - cu totul necunoscut chiar pentru multi, foarte multi dintre semenii nostri. Psihologia pare a fi, astazi, o meserie la moda, dar - din ignoranta sau, poate, din saracie - prea putini oameni cu probleme sau nevoi cauta ajutor intr-un cabinet de specialitate. Noi vor...