IN TERAPIE. Psiholog. Psihoterapeut Madalina Stan

Cand totul in jur parea sa nu mai aiba sens, cand deznadejdea se ivea de cum deschideam ochii, dimineata, cand curajul meu parea a se lupta inutil cu sansa, la un moment dat, cand rabdarea nu mai voia sa tina cu mine, cand increderea era sa ma paraseasca tocmai atunci cand aveam mai mare nevoie de ea, cand lucrurile se incapatanau sa nu revina la normal, cand nimeni nu mai spera sa fie bine, cand intrebarile ramaneau zi dupa zi fara raspuns, cand puterea de a-mi urma drumul se impiedica de tot soiul de bariere, cand nu stiam ce raspuns sa-mi dau, cand grija mea pentru ce-i mai drag nu mai gasea puterea de a fi, cand orice faceam, totul in jur parea sa nu mai aiba sens, a existat ceva ce m-a ajutat sa raman, continuu, totusi, la suprafata - sa-mi vad ochii mereu stralucind si chipul oglindind sufletul meu: nimic altceva decat o analiza bine facuta, cu pasiune, cu dorinta si cu incredere si pe care, in ciuda multor ispite, nu am intrerupt-o si nu am lasat-o fara o finalit...

Suntem convinsi ca emotiile sunt oglinda personalitatii noastre, a identitatii noastre celei mai profunde. Se poate intampla sa nu fie, insa, chiar asa. Emotiile ne pot impiedica sa fim, cu adevarat, noi insine, iar psihanalistul Serge Tisseron ne ajuta sa intelegem de ce. Nascute din confuzie Ambiguitatea emotiilor provine din conditiile nasterii lor. Bebelusul, care nu stie nimic despre modul in care "functioneaza" lumea, interiorizeaza emotiile apropiatilor sai. De exemplu, cade, nu plange, insa observa chipul mamei pentru a sti cum sa reactioneze. Daca mama este nelinistita, el incepe sa planga, insa daca ea zambeste si isi pastreaza calmul, si el surade si este linistit. Nu este vorba despre telepatie. Copilul citeste emotiile pe corpul adultului - din mimica, atitudine, gesturi, incetinirea sau accelerarea ritmului cardiac, roseata sau paloarea fetei. Iata ce se poate intampla atunci cand emotiile adultului sunt deplasate in raport cu o situatie: sa luam cazul unui ...

Te simti pierdut, trist, agitat ori chiar agresiv. Abandonul nu e usor de dus. Vorbim despre o suferinta ale carei origini pot fi pe undeva, prin copilarie, insa partea buna este ca un psihoterapeut te poate ghida in "decriptarea" si intelegerea acestei stari. Abandonul este una dintre principalele cauze pentru care, de multe ori, ne simtim "rau". Intrand intr-o terapie, putem avea "surpriza" sa descoperim ca, la originea acestei suferinte se afla o situatie traita de mult, in prima copilarie, cand nici macar nu a fost vorba despre un abandon propriu-zis, ci de un tata mai mult absent, de o mama preocupata mai mult de cariera, de venirea pe lume a unui frate ori de moartea unui bunic de care fusesesi foarte atasat. Astfel de evenimente pot ramane fara urmari majore pentru unii, insa pot fi de-a dreptul traumatizante pentru altii. Si asta pentru ca fiecare dintre noi a trait experienta separarii intr-un mod diferit. Ne-am trezit, unii dintre noi poate pre...

La inceput a fost dorinta... Dorinta de a avea un copil, pe care era sigur ca o sa-l iubesti... S-a intamplat insa ca, o data cu venirea lui pe lume, sa-ti dai seama ca esentiala, primordiala era dorinta de a-l ajuta, de a-l ingriji, de a-l face sa creasca. A ajuta inseamna rabdare, implicare, capacitatea (venita oarecum, aici, din instinct) de a-ti lasa propriile nevoi deoparte si de a le satisface pe cele ale nou-nascutului. Este neputinta si dorinta de a creste pe de o parte, este dorinta de a ajuta pe de alta parte. Revenind in terapie, ma gandesc ca la fel de mare este si dorinta initiala a terapeutului de a ajuta, de a contrabalansa neputinta celui care usor, usor se dezvaluie; dorinta - se va dovedi in timp - cu atat mai intensa cu cat si zbaterea de a creste si de a trai a celui din fata sa este mai mare, mai puternica. Cu cat relatia terapeutica avanseaza, iar cei doi ajung sa se cunoasca din ce in ce mai bine, cu atat se intensifica dorinta de a ajuta pe de o parte si cons...

Intamplator sau poate nu, am dat, cautand cu totul altceva, peste "Jurnalul filozofic" al lui Noica. Il citisem cu ani in urma, dar, bineinteles, nu am rezistat tentatiei de a arunca o noua/alta privire asupra lui. Am ramas ancorata intr-un pasaj care m-a dus, din nou, cu gandul la terapie; mai degraba, la finalul ei - asa cum nu mi l-am imaginat, dar am ajuns sa il traiesc. Am gasit inca un om de care ma pot desparti. Caci un om plin, bogat, valabil, e unul caruia printr-un cuvant ii poti spune nespus de mult. Va strangeti mana, va uitati unul in ochii altuia si s-a intamplat ceva. E un pact intre voi; "acum ne putem desparti". Caci orice v-ar desparti de acum inainte, sunteti doi oameni care s-au intalnit. Asta e esentialul: sa te intalnesti cu celalalt. Finalul - care trebuie sa insemne intotdeauna o reluare a tuturor temelor - devine acum posibil. Oamenii acestia, langa care stai ceasuri intregi si care stau ceasuri intregi langa tine, spre a nu obtine nimic...