IN TERAPIE. Psiholog. Psihoterapeut Madalina Stan

Ca sa ajungi la un capat de drum, iti trebuie rabdare, tenacitate, curaj. De multe ori, in terapie, ca si in viata, nu prea stii incotro te indrepti si nici care e capatul. Dar "cerintele" sunt aceleasi. Caci... Cine nu se inarmeaza cu rabdare , mai bine nu se mai apuca de acest drum. Asa cum viata se desfasoara "a la long", asa si revelatiile, asocierile se produc in timp, uneori intr-un interval de timp in care te intrebi daca "va iesi ceva din asta". Cu siguranta se va intampla daca efortul e directionat constant inspre recunoastere si schimbare, si daca exista suficienta vointa pentru asta. Despre tenacitate , ce sa mai vorbim - ca si in viata, nimic nu se dezvaluie si nu se produce asa, "ca prin minune" - viata insasi este o continua necunoscuta, care cere adaptare si creatie zi de zi. Cat despre curaj , mi se pare de la sine inteles ca toti aceia care au curajul de a-si trai viata ar avea deopotriva curajul de a parcurge un itinerar terapeu...

Am trait mult timp inconjurata de metafora. Era frumos... era sublim... Oameni, peisaje, ganduri, cuvinte... Rafinament, stil, eleganta, sens ascuns - menit a fi dezvaluit si altora. Sau, cel putin, asa credeam eu. Timpul m-a ajutat sa descopar ce era, de fapt, dincolo de metafora vietii si sa accept faptul ca aceasta se afla intotdeauna pe rafturi, in carti sau obiecte, si nicidecum in viata reala. Si am inteles, in plus, de ce uneori metafora doare: de ce doare dragostea, de ce exista sentimente ce sunt numai ale noastre, de ce oamenii nu raspund intotdeauna asteptarilor noastre, de ce gandul bun nu e intotdeauna rasplatit cu un altul pe masura, de ce suferinta apare chiar si atunci cand credeai ca nu mai e nimic care sa o poata declansa... Ce-i drept, oricand vrei, te poti intoarce cu gandul la metaforele vietii, insa e bine sa fii pregatit sa infrunti, de la bun inceput si in orice clipa, realitatea!

De multe ori, am fost intrebata - daca terapia este asa o treaba grozava, de ce nu apeleaza oamenii mai mult la ea. Parerea mea este ca oamenii se simt bine cu viata lor si, oricat le-ar fi de greu sau oricat de nefericiti ar fi, prefera sa indure ori sa se descurce singuri decat sa apeleze la ajutor specializat. Este clar ca, la noi, inca nu s-a instituit grija pentru sanatatea psihica si cu atat mai putin grija pentru a preveni suferintele de lunga durata, traumele. De voie, de nevoie, oamenii ajung la medicul de familie, insa aici exista mai degraba o abordare de tip cliseu, stereotipa, si nu una aplicata, gandita, elaborata pentru fiecare individ in parte. Ca si cand asta ar mai avea de-a face cu banii care sunt sau nu sunt, cu decontarile care se fac sau nu. Ar fi pur si simplu o dovada de minim respect si un prim pas catre preventie daca, in locul unui tratament prescris prompt si, de multe ori, aproape tras la indigo, medicul de familie ar cantari putin, pret de cateva secunde, ...

Trec deseori pe l ângă o fetiţă de aproximativ aceeaşi vârstă cu mezina mea, adică de vreo patru anişori, şi, pe lângă faptul că o admir de fiecare dată fiindcă este dulce şi elegantă, nu-mi pot stăpâni indignarea văzând-o mereu cu suzeta în gură. Întrebându-l, mai mult sau mai puţin inspirată, pe tată de ce nu renunţă la acest obicei cu totul inoportun pentru vârsta micuţei, am fost şi mai uluită de răspunsul care a venit prompt : “Ca s ă nu-i intre musculiţe în gură! ”… Am r ămas, desigur, uitându-mă lung după ei şi întrebându-mă când o voi vedea oare pe micuţa ai cărei ochi parcă implorau ceva (!!!) râzând cu toată gura sau strigând cât o ţin puterile. Este cât se poate de clar că problema nu este a copiilor în acest caz, ci a adulţilor, ultrastresaţi şi ocupaţi, care “scap ă ” astfel de o „mare ” bătaie de cap. Punând suzeta în gură unui copil, indiferent dacă este bebeluş sau, mai grav, copil de vârstă mică, precum în cazul de mai sus, părintele vrea de fapt linişte pentru el, ...

A-l învăţa să zboare cu propriile aripi, a-l ajuta să înfrunte singur lumea – cam acesta este ţelul oricărui părinte. Pentru a-l atinge, e necesar uneori să trecem probe dificile, care implică întreaga familie. Este cazul despărţirilor mai lungi. Şi nu ne referim aici la cele de o noapte sau de un week-end, ci, mai degrabă, la vacanţe – ocazii perfecte pentru copii de a-şi exersa autonomia, iar pentru părinţi de a mai tăia ceva din cordonul ombilical. Pentru ambele “tabere”, este ocazia de a descoperi că despărţirea înseamnă de multe ori plăcerea regăsirii.                                                       Înainte de toate, este bine să ştim că durata şejurului nu poate fi aceeaşi pentru un copil de patru ani şi pentru un ...

Cand totul in jur parea sa nu mai aiba sens, cand deznadejdea se ivea de cum deschideam ochii, dimineata, cand curajul meu parea a se lupta inutil cu sansa, la un moment dat, cand rabdarea nu mai voia sa tina cu mine, cand increderea era sa ma paraseasca tocmai atunci cand aveam mai mare nevoie de ea, cand lucrurile se incapatanau sa nu revina la normal, cand nimeni nu mai spera sa fie bine, cand intrebarile ramaneau zi dupa zi fara raspuns, cand puterea de a-mi urma drumul se impiedica de tot soiul de bariere, cand nu stiam ce raspuns sa-mi dau, cand grija mea pentru ce-i mai drag nu mai gasea puterea de a fi, cand orice faceam, totul in jur parea sa nu mai aiba sens, a existat ceva ce m-a ajutat sa raman, continuu, totusi, la suprafata - sa-mi vad ochii mereu stralucind si chipul oglindind sufletul meu: nimic altceva decat o analiza bine facuta, cu pasiune, cu dorinta si cu incredere si pe care, in ciuda multor ispite, nu am intrerupt-o si nu am lasat-o fara o finalit...

Suntem convinsi ca emotiile sunt oglinda personalitatii noastre, a identitatii noastre celei mai profunde. Se poate intampla sa nu fie, insa, chiar asa. Emotiile ne pot impiedica sa fim, cu adevarat, noi insine, iar psihanalistul Serge Tisseron ne ajuta sa intelegem de ce. Nascute din confuzie Ambiguitatea emotiilor provine din conditiile nasterii lor. Bebelusul, care nu stie nimic despre modul in care "functioneaza" lumea, interiorizeaza emotiile apropiatilor sai. De exemplu, cade, nu plange, insa observa chipul mamei pentru a sti cum sa reactioneze. Daca mama este nelinistita, el incepe sa planga, insa daca ea zambeste si isi pastreaza calmul, si el surade si este linistit. Nu este vorba despre telepatie. Copilul citeste emotiile pe corpul adultului - din mimica, atitudine, gesturi, incetinirea sau accelerarea ritmului cardiac, roseata sau paloarea fetei. Iata ce se poate intampla atunci cand emotiile adultului sunt deplasate in raport cu o situatie: sa luam cazul unui ...