Ce este cadrul, în psihanaliză

Introducerea în psihanaliză a temenului “cadru” a fost făcută, independent, de doi autori care au propus definiţii diferite. Bleger, în Argentina, a cărui concepţie, foarte personală, este răspândită mai mult în America Latină, el punând accentul pe ideea de simbioză. Şi Winnicott, în Anglia, a cărui concepţie este larg adoptată, preponderent în Europa. Winnicott foloseşte termenul de “setting” – cu o semnificaţie mult mai extinsă. Îl putem traduce prin “dispozitiv”. La randul sau, Andre Green propune un termen care nu figurează ca atare în dicţionarul bilingv: “montaj”. Cu toate acestea, susţine el, “cadru” este un termen destul de bun, ce cuprinde ansamblul condiţiilor necesare pentru practicarea psihanalizei. Acesta se referă la dispoziţiile materiale ce reglează raporturile dintre analizand şi analist (plata şedinţelor neefectuate, coordonarea vacanţelor, durata şedinţelor, modul de plata etc.). Aceste dispoziţii sunt stabilite de la bun început, făcând obiectul unei convenţii între cei doi parteneri, astfel încât să fie suprimate orice fel de discuţii, în viitor.

Este necesar a se face distincţia între acest cadru material, ce serveşte drept contract analitic, şi regula fundamentală asupra căreia parerile analiştilor sunt încă împărţite. Unii nu o enunţă, considerând că vor avea ocazia să atragă atenţia pacientului asupra omisiunilor sau tăcerii, în timp ce alţii, printre care şi Green, preferă să o enunţe ca fiind singura exigenţă venită din partea analistului, cu privire la modul de lucru al analizandului. Regula joacă şi un alt rol, acela de a crea un terţ în relaţie: este o lege născută deasupra celor doi, a cărei observare este absolut necesară pentru ca analiza să aibă loc. Pe lângă asta, trebuie adăugat faptul că este o cerinţă complexă, întrucât  pacientului nu i se cere numai să spună totul, inclusiv ceea ce i se pare absurd sau lipsit de importanţă, dar şi să nu facă nimic.

Respectarea regulii instituie, de fapt, o modificare a topicii psihice, pentru că invită la un soi de reverie trezită în timpul şedinţelor. Este vorba despre un exerciţiu unic, rostit cu voce tare, către un “cineva” invizibil, în acelaşi timp prezent şi absent.