IN TERAPIE. Psiholog. Psihoterapeut Madalina Stan

  “Nimic nu poate fi vazut doar in paginile unei carti; trebuie sa-ti vezi si inima”.             Cu totii avem nevoie de intimitate. Este o dorinta innascuta, indispensabila supravietuirii. Cercetarile indica faptul ca ea promoveaza bunastarea. Oamenii capabili sa dezvolte relatii de intimitate sunt mai putin predispusi manifestarii unor simptome psihologice, au o rata de mortalitate mai mica, mai putine accidente si prezinta un risc mai mic de imbolnavire decat cei care nu au astfel de relatii. Cu toate acestea, nu toti oamenii reusesc sa se bucure de relatii emotionale intime. Atat de des intalnite sunt, in cabinetele clinicienilor, problemele legate de aspectele intime ale relatiilor, incat acestia le considera universale.       Intimitatea poate fi descrisa ca fiind  “procesul prin care o diada incearca – in termeni de gandire, afect si comportament – sa atinga o comunicare completa la toate nivelurile”.  Int...

Intr-o lume in care cunoasterea este omniprezenta, iar informatia la indemana oricui, comunicarea - desi atat de mult evocata - pare a nu se ridica la inaltimea nevoilor celor mai multi dintre noi. A simti si a gandi relatia cu noi insine si cu ceilalti nu constituie o prioritate. A face, a actiona - indiferent de consecinte - reprezinta ceva mult mai usor si mai important. Cu toate acestea, nu suntem feriti de conflicte, de rupturi, de neimpliniri. Relatia dintre parinte si copil nu scapa nici ea de amprenta vremurilor. Graba, neajunsurile, disperarea ori, dimpotriva, perfectionismul, viziunile idealizante, asteptarile prea mari isi spun cuvantul si afecteaza bunul mers al vietii intr-o familie. Daca esti pa rinte si esti dispus sa investesti nu numai material ci si afectiv in relatia cu copilul tau, daca iti pui intrebari si cauti raspunsuri, daca realizezi ca o intrebare naste multe altele, iar raspunsurile pot fi deseori relative, daca esti preocupat de parcursul ...

Disparitia simptomului (in urma administrarii tratamentului ­medicamentos, a unei interventii chirurgicale ori chiar a unei psihoterapii de scurta durata) reprezinta doar o etapa in ­procesul de vindecare sau de ameliorare a bolii. Disparitia ­simptomului nu echivaleaza neaparat cu disparitia suferintei, cu schimbarea, cu ­imbuna­tatirea reala a vietii individului; caci, asa cum poate stim deja, orice simptom are o cauza, de cele mai multe ori bine ascunsa. Atata timp cat nu investigam acea cauza sau acele cauze bine ascunse - negandite/nevorbite vreodata -, avem toate sansele ca suferinta sa se manifeste din nou, la un interval de timp oarecare, prin acelasi simptom sau prin altul. Psihoterapia, indeosebi cea psihanalitica, trece dincolo de simptom, de boala in sine asa cum a fost ea resimtita de pacient. Impreuna cu ­terapeutul sau, ­pacientul ajunge sa faca legatura intre ce stie, ce a fost ­invatat sa traiasca si ce descopera ca i se potriveste cu adevarat, intre cauzele ...

In singuratate, nu exista cuvinte. Sau, cel putin, nu le putem rosti. Exista doar un soi de agonie... Nu ne putem vorbi singuratatea - totusi, daca izbutim sa o descoperim si sa ramanem acolo, in singuratatea noastra, este posibil (doar posibil ) sa tasneasca unele fragmente dintr-un limbaj in care sa putem vorbi despre ea, si, poate ca vorbind, vom gasi un ecou in singuratatea altcuiva. Cufundati in cea mai adanca singuratate, nu ne putem simti nicidecum bine. Inconjurati de disperare, ne gandim ca nimeni altcineva nu s-a mai simtit vreodata asa. “Doar eu!”… Deseori, apare si un sentiment intens de rusine – oricat de mult s-ar vorbi, in societatea noastra, despre singuratatea eroica sau creativa, nu este deloc acceptabil sa spui “Eu sunt singur”. Pastram acest secret fata de altii, adesea chiar si fata de noi insine. Si atunci, cum sa patrunzi in miezul singuratatii cuiva si sa ajungi sa vorbesti despre asta?... Iata idealul psihoterapiei. Nu putem impartasi singuratatea, dar, ...

Despre singuratate s-a vorbit si se tot scrie. Ca despre orice, de altfel. Felul in care fiecare o face difera insa... Despre siguratate imi vorbesc si pacientii care intra in cabinet. Fiecare, in felul sau. Despre singuratate ar putea vorbi oricare dintre noi daca am avea curajul sa recunoastem ca, de fapt, toti traim in mijlocul unei imense singuratati, inconjurati si interactionand mai mult sau mai putin cu altii. In singuratate, suntem cu adevarat noi insine. In singuratate, nu e loc sa ne mintim. Acolo de fapt se traieste realitatea. Acea realitate pe care o traim, o stim doar noi - nevazuti, neauziti, nestiuti de nimeni. Acela este locul in care, dupa ce sfarsim prin a ne minti pe noi si pe ceilalti, lasam frau liber tumultului de stari, fantasme, ganduri si intrebari. Singuratatea, dupa cum stim, la inceput, sperie. Pentru ca – e usor de zis – ne nastem singuri, dar nicidecum nu crestem asa, ci exista intotdeauna un celalalt acolo, langa noi, oferindu-ne certitudinea sa...

     Imi place sa invat din carti, dar nu-mi place sa vorbesc din carti. Imi place sa scriu, sa ascult si sa le vorbesc oamenilor - nu din carti, ci din suflet, asa cum am invatat... Imi place sa simt si cred ca cele mai autentice ganduri se nasc din experientele traite, din contactul cu realitatea, oricare ar fi ea.      Venirea la cabinet presupune asumarea realitatii si incercarea de a o deslusi. Unora le iese, altora nu - se stie doar ca functionam pe niveluri diferite de trairi, de acceptare a realitatii, de putere de a suporta conflictul; atat de diferite incat nimic nu poate garanta, cel putin in decursul intalnirilor preliminare, cat timp cei doi, terapeut si pacient, vor lucra impreuna ori care vor fi intensitatea, adancimea si efectele terapiei. Asta si pentru ca uneori suntem pregatiti pentru a ne aventura in propria noastra viata, alteori, nu. In primul caz, parcurgem traseul terapeutic atat timp cat simtim ca suntem pe drumul cel bun, ca ...