Frica de abandon (sau despre dreptul de a fi iubit)

Te simti pierdut, trist, agitat ori chiar agresiv. Abandonul nu e usor de dus. Vorbim despre o suferinta ale carei origini pot fi pe undeva, prin copilarie, insa partea buna este ca un psihoterapeut te poate ghida in "decriptarea" si intelegerea acestei stari.

Abandonul este una dintre principalele cauze pentru care, de multe ori, ne simtim "rau". Intrand intr-o terapie, putem avea "surpriza" sa descoperim ca, la originea acestei suferinte se afla o situatie traita de mult, in prima copilarie, cand nici macar nu a fost vorba despre un abandon propriu-zis, ci de un tata mai mult absent, de o mama preocupata mai mult de cariera, de venirea pe lume a unui frate ori de moartea unui bunic de care fusesesi foarte atasat. Astfel de evenimente pot ramane fara urmari majore pentru unii, insa pot fi de-a dreptul traumatizante pentru altii. Si asta pentru ca fiecare dintre noi a trait experienta separarii intr-un mod diferit. Ne-am trezit, unii dintre noi poate prea devreme, ca mama si tata nu mai sunt acolo, la dispozitia noastra, gata sa raspunda oricand dorintelor noastre. Si atunci, ceilalti din jurul nostru fie au stiut sa gestioneze aceasta situatie si sa ne atenueze temerile infantile, fie, din motive ce tin de educatie, de morala, de lipsa timpului ori chiar de puterea de intelegere, nu au reusit sa acorde suficienta atentie angoasei, contribuind astfel la intarirea fricii. Important este sa nu consideram acest lucru ca fiind o intentie sau o greseala. Pur si simplu, nu au stiut sa ne invete cum sa traim momentul separarii cu incredere si seninatate. Motivul: si ei au trait prost acest moment, la vremea lor.

Cu timpul, vom invata sa dam uitarii episodul traumatizant, minimizandu-i importanta sau considerandu-l un fapt normal. De altfel, cum poate sa nu fie normala venirea pe lume a unui frate ori plecarea mamei, in fiecare dimineata, la serviciu. Prin urmare, tristetea si furia incercate initial sunt repede anihilate. Nu constientizam in acel moment faptul ca, desi "sufocate", reprimate, emotiile vor continua sa existe. Logica noastra implacabila ne va face sa concluzionam ca, atata timp cat am fost abandonati, nu putem fi iubiti. Acesta va fi in continuare laitmotivul tuturor relatiilor noastre, in plan intim sau social. Vom oscila intre a fi din cale-afara de sociabili ori a fi extrem de agresivi, dupa cum vom resimti nevoia viscerala de a fi iubiti sau dupa cum vom dori sa provocam respingerea celuilalt, convinsi ca, oricum, ruptura si suferinta tot vor avea loc intr-o zi. Un cerc vicios, care ne va conduce, de multe ori, la manifestari paradoxale. O durere a carei cauza este mereu aceeasi: teama de a nu fi abandonat - din nou!

Exista un spatiu in care acest sentiment va fi inca si mai greu de trait: viata de cuplu. Acesta este locul in care obisnuim sa reglam conturile cu propria copilarie, asa ca ne proiectam angoasele asupra partenerului. Obtinem, prin urmare, pe de o parte, sentimentul ca nu corespundem asteptarilor acestuia, iar pe de alta parte, certitudinea ca ruptura este inevitabila. Cand aceasta ajunge sa se produca, avem inca o dovada a faptului ca nu putem fi iubiti...

Ce e de facut? Psihoterapia, indeosebi cea de orientare psihanalitica, va poate ajuta sa intelegeti ceea ce vi s-a intamplat si... sa va linistiti. Plus ca, intr-o zi, va veti ierta, probabil, pentru faptul de a fi fost abandonat si va veti acorda dreptul de a fi iubit.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Depresia, “strigatul tacut dupa iubire ! “

Despre intimitate, in relatia analitica

Intalnire cu un psihoterapeut