6 aprilie 2015

A fi la fel, a fi diferit

    Conflictul exista, in doze mai mici sau mai mari, in fiecare dintre relatiile parinte-copil. Intrebarea este de ce apare acest conflict chiar si atunci cand suntem animati de cele mai bune intentii? Si ce se poate face atunci cand constientizam impasul si ne dorim o schimbare?... Intotdeauna este mai benefic sa observi, sa iti pui intrebari si sa actionezi curajos, mai degraba decat sa treci cu vederea si sa speri ca timpul le rezolva pe toate. Mai ales in relatia parinte-copil nu este, cred, timp "de pierdut"...
Deseori vorbim in termeni de control ori detinere a puterii, mai degraba decat de intelegere, iubire, toleranta. "Care pe care" este un laitmotiv ce isi face simtita prezenta inclusiv in relatia dintre parinte si copil. Or, chiar nu cred ca este vorba despre, sa zicem, "a nu-ti iubi parintii"... Sau despre "a nu-i respecta"... Cred ca este vorba despre mai mult decat atat.

Cred ca este vorba despre acea nevoie de a te simti acceptat, iubit si inteles ca fiind un altul, diferit (chiar daca atat de asemanator); si, in acelasi timp, despre a recunoaste ca ai de-a face cu un altul, cu trairi si stari proprii, cu o poveste de viata diferita.

A recunoaste, a constientiza acest lucru cere, din partea adultului, fireste, intelepciune, curaj, maturitate. Nu este usor si nici nu se intampla pur si simplu, fara niciun efort, doar prin natura lucrurilor.

De cele mai multe ori, tocmai aceasta nediferentiere provoaca neintelegeri, conflicte, drame uneori. "Esti al meu, esti ca mine!" - nimic mai fals. A fi sange din sangele cuiva nu inseamna a fi la fel, a simti, a gandi, a reactiona identic. A nu raspunde asteptarilor parintelui, a vedea si a simti diferit nu reprezinta o drama, un lucru neobisnuit. Din contra, uneori poate desemna normalitatea ori chiar un semnal de alarma ce nu ar trebui ignorat. Pe masura, insa, ce tocmai acest lucru se intampla si se intampla in mod repetat, distanta afectiva se mareste, iar in sufletul copilului isi fac loc neincrederea in sine, frustrarea, teama, agitatia, izolarea - intr-un cuvant, suferinta. In cele mai fericite cazuri, parintele cauta atunci ajutor - pentru copil, desigur. Un pas inainte spre indreptarea lucrurilor, insa doar partial, atata timp cat adultul nu pune sub semnul intrebarii insusi miezul relatiei sale cu propriul copil si nu cauta o cale de intelegere, de traire mai clara si mai profunda a acestei relatii.

Nu cred asadar ca poti creste un copil fericit si sanatos proiectand asupra lui propria ta versiune despre ceea ce ar putea fi ori ar putea deveni. Nu cred ca poti respira liber daca nu esti incurajat sa o faci, nu cred ca te poti bucura de viata daca in locul tau respira altcineva.

Sa ne intoarcem la inceputuri... Cand copilul ia primul contact cu aerul, este incurajat sa respire viata. De atunci, continuu, el se imbiba de frumusetea ei - de iubire, blandete, ingrijire; de rabdare, tandrete si forta vitala. Daca nimic din toate acestea nu ar exista, nici el, copilul, nu ar putea exista/rezista/supravietui/trai. Ridicarea lui catre lume aduce satisfactii si mangaie spiritul. Tot ceea ce este deja in el si tot ceea ce primeste reprezinta hrana pentru cresterea si dezvoltarea fiintei sale. Atingerile lui, mai mult sau mai putin constiente, pe masura ce creste, gesturile, privirile, mersul, sunetele devin asigurarile tale ca viata creste in el, iar tu, ca parinte, esti responsabil de felul in care se intampla acest lucru.

O psihoterapie psihanalitica poate reconstitui unele dintre verigile lipsa, poate reechilibra individul, oferindu-i libertatea, intelegerea si puterea de a se privi pe sine insusi si lumea din care face parte, poate fi (si este, in cele mai multe dintre cazuri) o relatie unica, dar nu poate fi nicicand, nu poate suplini acea relatie unica, de inceput al vietii...

23 ianuarie 2015

Parinti si copii - o relatie "in oglinda" sau Cum sa facem fata necunoscutului din(tre) noi

Grup de lucru psihanalitic (o intalnire/saptamana - 2 ore) 

Prima intalnire - luni, 9 februarie, ora 16.30
Biblioteca Judeteana Nicolae Iorga Ploiesti


Cui se adreseaza:
- oricarei persoane interesate de intelegerea mai profunda a relatiei dintre copil (indiferent de varsta) si persoanele semnificative din viata sa. 

Discutii libere si ilustrari de caz:
* Despre sensurile ascunse ale faptelor si vorbelor noastre de zi cu zi... * Despre crizele copilariei si posibilele lor cauze... * Despre anxietati, framantari, temeri... * Despre cum influenteaza propriile noastre trairi viata psihica a copilului.


- Cand incepe cu adevarat educarea unui copil? Ne dorim un copil pentru a umple golul existentei sau pentru a ne implini si a duce viata mai departe?

- Unde se sfarseste bucuria noastra si unde incepe durerea lui?

- Exista o reteta a educatiei care sa "ajute" copilul a deveni ceea ce noi am fi putut fi sau chiar mai mult decat atat? Exista o reteta a implinirii, a satisfactiei, a fericirii in
 viata?...

Va astept pentru a gandi impreuna posibile raspunsuri, dar si pentru a cauta alte si alte cai de investigare a sufletului si mintii!

7 decembrie 2014

Adolescentii, de vorba cu psihologul


Se intampla ca, de la o vreme, in mintea ta sa isi faca loc tot soiul de intrebari, iluzii, ganduri, dorinte, vise - carora ai vrea sa le dai un sens, un raspuns?... Se intampla sa te simti deznadajduit, singur, blocat intr-o situatie ori intr-o stare din care nu stii cum sa iesi, oricat te-ai stradui?... Simti ca uneori chiar si cea mai apropiata persoana pare a nu te intelege ori a nu iti putea fi de niciun folos? Astfel de lucruri se intampla, sunt firesti si chiar necesare, fiindca si ele ne ajuta sa crestem, sa ne maturizam.

Asa este Viata... - ne pune permanent tot felul de intrebari, insa, uneori, ne da putine indicii privind raspunsurile. Mai mult: exista o varsta la care, inainte de orice, ne confrunt...am cu propriile nedumeriri, trairi contradictorii, emotii, sentimente. Uneori, ne descurcam singuri, alteori ne simtim singuri. Am avea nevoie de "cineva" care sa (ne) asculte si sa ne inteleaga, insa nu stim daca acel "cineva" exista ori unde l-am putea gasi...

A sta de vorba cu psihologul, intr-o astfel de situatie, ar putea fi o varianta buna. Prin urmare, as fi incantata sa acceptati invitatia mea la o intalnire in cadrul careia sa impartasim ganduri si experiente asa cum au fost ori sunt ele traite si, mai ales, intelese, la varsta adolescentei. Va propun sa discutam deschis, fara sfaturi si fara judecati, pasind impreuna pe calea catre noi feluri de a privi ceea ce traim si de a intelege astfel incat sa ne simtim mai linistiti, mai siguri, mai confortabil cu noi si cu viata noastra.

Va astept cu drag,
Psih. Madalina Stan

20 noiembrie 2014

Frumusetea vietii se numara in zambetele pe care le smulgem suferintei si tristetii, amintindu-le continuu ca ne-am nascut pentru a fi vii si descatusati de orice bariere ce-ar putea frana drumul catre a ne depasi, catre a fi eu insumi si tu insuti, diferiti, spontani, intregi, asa cum simtim si cum ne dam (sau nu ne dam) voie sa fim... Frumusetea vietii e fericirea de a fi si de a simti liber... oricat de greu sau de usor ar fi... 
    Cred ca fiecare moment important din viata noastra ar merita sarbatorit, iubit, tinut minte, marcat intr-un fel anume in mintea noastra... Cred ca fiecare clipa cand suntem atenti la noi insine si ne bucuram de ceea ce am gandit si am creat merita apreciata,continuata, imbogatita... Cred ca a-ti darui tie clipe de bucurie, intelegere, toleranta reprezinta un prim pas catre a darui celorlalti si a-i indemna si pe ei sa faca la fel... Cred ca a fi fericit nu se invata, se creeaza.... Cred ca fericirea nu se asteapta, se construieste... nu se citeste in carti, se absoarbe dintr-o privire, se vede pe chipul celuilalt, se scalda intr-un zambet, se cuibareste in suflet si tasneste de acolo cand si cand, pentru a infrumuseta totul in jur, intorcandu-se apoi de unde a pornit... Si mai cred ca atunci cand nu stii unde sa te uiti pentru a-ti gasi si trai fericirea, exista intotdeauna cineva care te poate ajuta...
    A fi psiholog, a te darui celorlalti fara a te pierde pe tine insuti, a fi alaturi urmandu-ti insa propria cale, a sti sa ajuti acolo unde lipseste fericirea, a scormoni dupa urme de incredere, de viata, a nu abandona si a ramane acolo unde e intr-adevar nevoie de tine, a urma un drum pe un traseu necunoscut dar a nu te rataci si a continua calatoria pana la capat oriunde ar fi acesta... - iata o posibila descriere a fericirii, asa cum o simt si cum o vad eu.

21 octombrie 2014

Depresia, “strigatul tacut dupa iubire ! “

***
« In doliu, lumea a devenit saraca si goala, in melancolie sarac si gol este Eul insusi ». (Sigmund Freud – « Doliu si melancolie »)
« Cerul jos si greu apasa ca un capac », depresia este ca o ceata coborata peste viata psihica. Nimic nu se mai distinge, nimic nu mai are valoare. « Depresia » (…) – corpul se inconvoaie, miscarea incetineste, privirea se goleste. Nu ramane decat o angoasa nuda care se agata de tot ce trece, fara sa se poata opri. « Zilele incep sau se sfarsesc, timpul se scurge. Nu mai vrei nimic. Astepti pana cand nu mai ai nimic de asteptat » (Perec). Depresia este o maladie impotriva timpului, o « maladie a mortii ». (Jacques Andre – « Cele 100 de cuvinte ale psihanalizei »)

***
     Fie ca apelam la tehnologia moderna, fie ca deschidem o carte de specialitate pentru a obtine informatii cu privire la subiectul depresiei, ceea ce observam, inca de la inceput, este un fapt cert: depresia este o boala frecventa, care poate fi grava si, din acest motiv, trebuie tratata cu seriozitate.
• Primul pas spre vindecare: a recunoaste simptomele si a cere ajutor
Un ochi format identifica usor in societatea de azi, « cuiburi ale depresiei » ce zac pretutindeni, dar despre care se vorbeste sau nu se vorbeste. Mass-media abordeaza « cu discretie » subiectul, dar se inversuneaza ori de cate ori se produce o tragedie in miezul careia pare a se afla un « cuib de depresie » ; apoi, se stinge totul din nou. Se evoca doar, cand si cand, gravitatea situatiei, faptul ca statisticile sunt alarmante, iar asa-numita « boala a secolului » face si va continua sa faca ravagii peste tot in lume.
« Depresia afecteaza aproximativ opt la suta din populatia lumii », « In tara noastra, unul din zece locuitori are astfel de probleme », « România ocupă locul trei din 23 de state europene, într-un top al persoanelor cu afecţiuni psihice, cei mai mulţi dintre pacienţi suferind de depresie », « Numarul persoanelor care intra in depresie este intr-o crestere alarmanta », « Organizatia Mondiala a Sanatatii trage un semnal de alarma » - iata doar cateva dintre frazele de inceput ale unor articole de « ultima ora » avertizand in legatura cu amploarea si gravitatea fenomenului. Ca factori declansatori, accentul se pune pe aspectele socio-economice - criza financiara, pierderea locului de munca, nevoia parintilor de a pleca la munca in strainatate, crizele conjugale. Cu alte cuvinte, tot atatea situatii dificile, firesti, as putea spune, intr-un fel sau altul, la care ne-am fi putut astepta (daca nu la acestea, atunci in mod sigur la altele), pe care poate le-am fi putut anticipa, sau macar trece imaginar pe lista posibilelor intamplari nefericite ce pot aparea pe timpul vietii. Cum acest lucru nu se intampla, desigur, cadem in depresie. Fiecare etapa a omenirii a avut, cred, propriile momente de criza, in care oamenii erau predispusi unor suferinte, unor trairi dureroase, chiar traume, cu efecte asupra vietii personale si profesionale. A da amploare fenomenului, a creste alerta cu privire la intensitatea cu care depresia afecteaza populatia mi se pare ca este, astazi, fara precedent; nu acelasi lucru pot spune si despre felul in care se actioneaza pentru « combaterea » ori diminuarea efectelor sale. Pe de alta parte, toata lumea vorbeste despre depresie, de unde reiese ca toata lumea ar trebui sa stie ce este depresia. Asa sa fie oare?
Cum recunoastem depresia ?
Diagnosticul depresiei se bazeaza pe un ansamblu de simptome, prezente vreme de minimum doua saptamani si care provoaca o schimbare clara, comparativ cu functionarea anterioara. Iata principalele simptome :
-          Tulburarea depresiva ca perturbare a dispozitiei bazale. Depresivul are o dispozitie trista, nu se mai poate bucura, nu mai poate spera, nu mai pune pret pe viitorul sau. Depresivul si-a pierdut increderea in el insusi. Nu mai vede solutii. Totul i se pare inutil. Nu mai are incredere in nimeni si nimic nu il mai bucura. Nu se simte in stare sa mai faca fata niciunei situatii, cu atat mai putin uneia dificile.
-               Inhibitia gandirii. Procesele gandirii sunt neproductive si monotone, rezumandu-se de regula la propria boala, fantezia si bogatia ideativa fiind mult reduse. Se concentreaza cu mare dificultate asupra unui lucru.
-          Scaderea initiativei, inhibitia psihomotorie. Nu are elan, nu are energie, totul devine prea mult pentru el. Miscarile ii sunt greoaie, incetinite, lipsite de spontaneitate. In contrast, se manifesta uneori o psihomotricitate agitata. Un imbold golit de continut ii impinge pe cei in cauza spre activitati fara sens.
-          Afectarea vitalitatii. Se simt obositi, fara putere si fara energie. Corpul le este greu, ca de plumb, se plang de dureri difuze si senzatii de apasare. Relatia cu propria corporalitate este perturbata.
-          Simptome vegetative. Tulburari intestinale, presiune abdominala, apasare la nivelul capului, uscaciunea gurii, tahicardie, extrasistole, scaderea temperaturii, transpiratii sau frisoane, senzatia de ameteala, dureri de cap, constipatie, balonare, pierderea apetitului alimentar, scadere ponderala, scaderea libidoului, dureri de spate.
-          Tulburari ale somnului, oscilatii diurne, suicidalitate. Le este greu sa adoarma ori se trezesc in toiul noptii si raman treji mult timp. Dimineata, se simt ca si cum nu au inchis un ochi toata noaptea. Depresia este o boala chinuitoare, asa ca nu este de mirare ca cei mai multi depresivi au cel putin o tentativa de suicid.

E drept, oricine poate resimti, in anumite zile, scaderi ale moralului, dar, in ziua urmatoare, buna dispozitie revine. Depresivul nu are aceasta fericita zi urmatoare.         
Intrebarile pe care le naste depresia in mintea celui care sufera, dar si a celor apropiati lui, sunt, asadar, multe si… de inteles. Ce e de facut ? Trebuie sa urmez un tratament ? Nu este periculos ? Nu risc sa devin dependent ? Exista si alte mijloace de a o depasi ? Nu risc sa am recaderi ?... Pacientii au nevoie sa cunoasca raspunsurile pentru a-si putea ingriji boala in modul cel mai eficient cu putinta. Si asta in ciuda faptului ca, deseori, descriu suferinte ce le depasesc pe toate cele cunoscute inainte. Toate dimensiunile vietii lor - relatiile afective, viata sociala, cea profesionala - sunt perturbate. Nu mai cred in ei insisi. Nu mai au incredere in ceilalti, in viitor. Orice speranta este spulberata. Nu mai cred in nimic, mai ales in faptul ca, intr-o buna zi ar putea sa se vindece.
Cum poate ajuta psihanaliza ?
Modelul psihodinamic contemporan tine cont de faptul ca experientele timpurii ale traumei il fac pe copil sa dezvolte reprezentari problematice despre Sine si despre ceilalti. In cazul abuzului fizic si sexual, copilul internalizeaza un Sine rau care merita abuzul si care este foarte sensibil in privinta victimizarii. De asemenea, pierderea timpurie a unui parinte genereaza la copil un simt al Sinelui abandonat, caruia nu i se pot satisface nevoile pe care in mod normal un parinte le indeplineste. Toate acestea vor avea ca efect, probabil, dificultati de relationare in viata adulta.
Modelul psihodinamic al depresiei are in vedere, de asemenea, studiul mecanismelor de aparare, create foarte devreme in viata, pentru a controla starile afective dureroase. Anumite mecanisme de aparare pot contribui la dezvoltarea depresiei, in timp ce altele pot contribui la protectia impotriva depresiei.
Specifica gandirii psihanalitice este concentrarea pe ceea ce este unic in fiecare pacient. Cu ajutorul asa-numitei regresii (din timpul fiecarei sedinte), psihanaliza il readuce pe depresiv in copilaria mica, la situatia traumatica si starea de perturbare familiala din copilarie, de la care a inceput atunci structurarea nevrotica a personalitatii sale. Pe langa aceasta, ceea ce se intampla cu regularitate este ca pacientul isi transfera de la parintii de odinioara inspre analist nevoile, fricile, sentimentele de vinovatie sau agresiunea si, in acest context, poate elabora acele probleme pe care nu le-a rezolvat el insusi, copil fiind, din cauza imaturitatii sale si a lipsei suportului adultilor.
Sa redea speranta, gustul pentru viata, increderea in sine – iata in ce consta munca terapeutului. Dar sunt, oare, toate acestea posibile?... Cum sa stim, fara sa incercam? Prin urmare, primul pas este sa recunoastem depresia si sa cerem ajutor. Dupa aceea, totul va fi, fara indoiala, posibil…

« Un adult devine depresiv deoarece observa ca nu este adult ».