Articol recomandat

Depresia, “strigatul tacut dupa iubire ! “

*** « In doliu, lumea a devenit saraca si goala, in melancolie sarac si gol este Eul insusi ».  ( Sigmund Freud – « Doliu si melancolie...

15 ianuarie 2017

A fi, a deveni adult

Se intampla sa auzim in jurul nostru ori sa ne vina pur si simplu in minte expresii precum: “Ma asteptam sa te comporti ca un adult!…” sau “Cata lipsa de maturitate!…” sau “ Tot un copil ai ramas!…” – expresii ce contin o doza mai mare sau mai mica de repros, dezamagire, tristete. Putem simti chiar furie si o imensa neputinta de a fi pe aceeasi lungime de unda cu celalalt – un celalalt adult, pe care il percepem intr-un anume fel, de la care avem anumite asteptari si asupra caruia proiectam mult din propria noastra constructie interioara.
A fi, a deveni adult – in ce masura, ne putem intreba, acest lucru echivaleaza cu a sti, a fi in stare sa iti traiesti viata cu bune si cu rele, cu toate provocarile ei, cu suspansuri si obstacole, cu dificultati si momente neasteptate? In ce masura stim, odata deveniti adulti, sa gestionam conflicte si sa rezolvam situatii mai bine si mai eficient decat atunci cand eram copii? Unii reusesc poate mai bine odata cu trecerea timpului, altora poate nu le va iesi niciodata. Suntem diferiti si diferite si unice vor ramane nu doar experientele de copil, ci si trairea vietii ca adult. In cele din urma ce inseamna a deveni adult? Inseamna cu adevarat mai mult decat infatisare schimbata, mentalitate si preocupari diferite, experiente de viata acumulate? Inseamna oare, in plus, stiinta de a trai in armonie cu tine, de a sti ce ti se potriveste mai bine si ce nu, de a invata din ceea ce ti se intampla si de a progresa? Cand se poate spune despre cineva ca a devenit adult? Exista o limita, un prag, o varsta care ne poate indica faptul ca aceasta schimbare s-a produs? Exista actiuni specifice ori un mod de viata diferit? Greu de spus fiindca intre ceea ce poate insemna in mod clasic a deveni adult si semnificatia pe care o are pentru fiecare dintre noi aceasta etapa de viata, este o mare diferenta.
O tranzitie dificila
Varsta nu pare a reprezenta un criteriu. Despre ce poate fi vorba atunci?…
Intr-un articol intitulat “When are you really an adult?”, aparut in editia online a publicatiei americane “The Atlantic”, se arata ca, in Statele Unite, oamenii obisnuiesc sa se casatoreasca si aiba copii mai tarziu, insa asta reprezinta o alegere, nu faptul insusi (de a deveni adult). Psihologii vorbesc despre o adolescenta prelungita ori despre o trecere spre maturitate, care ar avea loc dupa varsta de 20 de ani.
Autoarea articolului, Julie Beck, da exemplul unui absolvent de Harvard ce se intoarce la casa parintilor sai si care, la numai doua saptamani de la inceperea practicarii meseriei pentru care se pregatise, cea de profesor, isi da seama ca aceasta nu i se potriveste deloc si renunta. I-a luat ceva timp pana cand si-a gasit chemarea, astfel ca a incercat diverse alte joburi – s-a angajat la fabrica de creioane a tatalui sau, a lucrat ca vanzator de reviste door-to-door, a incercat sa mai predea, a dat chiar si cu lopata pentru scurt timp, inainte de a avea un oarecare succes cu adevarata sa pasiune: scrisul. A publicat prima carte la varsta de 31 de ani, dupa 12 ani in care a schimbat diverse joburi, s-a intors in casa parintilor sai, a locuit si singur, a intalnit si oameni care au crezut in potentialul sau.
Un gen de situatie des intalnita. Tinerii trec adesea prin perioade de independenta alternand cu cele de dependenta. Daca acest lucru mai surprinde pe cineva este din cauza “mitului ca trecerea la maturitate s-a intamplat lin si fara griji in trecut”, scrie Steven Mintz, profesor de istorie la Universitatea Texas, autor al unei istorii a vietii de adult – The Prime of Life.
In fapt, daca ne gandim la trecerea la maturitate ca la o colectie de markeri – a avea un job, a pleca din casa parinteasca, a te casatori, a avea copii – in cea mai mare parte a istoriei, cu exceptia anilor ’50-’60, oamenii nu au devenit adulti urmand o cale sau alta, adica in niciunul din modurile previzibile. Cu toate acestea, exista si astazi tendinta de “a venera” acesti markeri, iar daca se intampla ca oamenilor sa le ia prea mult timp pana sa ii indeplineasca, ori nu se arata interesati de aceste aspecte, apare atunci un motiv de lamentare cu privire la faptul ca acesti oameni nu vor deveni niciodata adulti.
“Cred ca este o trecere cu adevarat dificila (de la copilarie la viata de adult)”, spune si Kelly Williams Brown, autoarea cartii  Adulting: How to Become a Grown-up in 468 Easy(ish) Steps (“Cum sa devii adult, in 468 de pasi simpli”) si initiatoarea unui blog in care ofera sfaturi cu privire la aceasta perioada.
Asadar, ramane intrebarea: “Cand devenim cu adevarat adulti?”. Ce face ca, intr-o epoca in care granita dintre copilarie si varsta adulta sa fie mai incetosata ca niciodata, oamenii sa creasca, sa se maturizeze? Pare a fi o intrebare la care fie nu se poate da un raspuns valabil, fie se pot da o sumedenie de raspunsuri, complexe si cu multiple fatete. In incercarea de a privi adevarul in fata, autoarea articolului a initiat un demers jurnalistic si psihologic constand intr-o invitatie adresata cititorilor de a povesti despre cand si cum au simtit ei ca au devenit adulti (in cazul in care acest lucru li s-a si intamplat…). Iata una dintre marturii:
“A deveni un adult” este mai mult decat un concept evaziv, abstract, asa cum credeam eu in copilarie. Imi imaginam ca ajungi la o anumita varsta si pur si simplu totul capata sens. Binecuvantata fie-mi inima tanara, habar n-aveam!…
La 28 de ani, pot spune ca uneori ma simt ca un adult, insa in cea mai mare parte a timpului, nu. Nu imi dau seama daca ar trebui sa incep ceva non-profit, sa pornesc o afacere, sa plec intr-o calatorie in jurul lumii – si totul sa para lipsit de efort. De multe ori, ma gandesc ca as putea sa-mi iau un job care, bineinteles, nu ma va ajuta niciodata sa-mi platesc datoriile si nici nu va fi in domeniul pe care l-am studiat. 
Daca ar fi sa ma gandesc la ce inseamna in mod traditional a fi adult, atunci eu nu corespund in niciun fel. Sunt necasatorita si nu ma pot lauda cu o stabilitate financiara. Este nedrept sa ma judec, insa marturisesc ca adesea cad in capcana comparatiilor. Uneori pentru ca pur si simplu imi doresc acele lucruri pentru mine, alteori din cauza Instagram-ului. Nu ma simt in randul lumii, ma simt ratacita”. – Maria Eleusiniotis

14 octombrie 2016

Iubim...


...atat de mult, pe cat de putin am fost iubiti… atat de haotic, pe cat de incert am fost iubiti… atat de violent, pe cat de abuziv am fost iubiti...

Iubim si nu stim ce iubim... iubim fara stim de ce.

Iubim, iubim, iubim fara-ncetare, caci... neavand, e greu sa “regasim”... Iubim cu putere, cu speranta, cu legamant – neconstientizand faptul ca nu oferim decat ceea ce stim si ceea ce avem... neincredere, lipsa, fragilitate. “Iubim” – insa ne trezim primind, in schimb, chiar propria “creatie”... dezordine, esec, suferinta. Iubim asa cum suntem noi, iubim atat cat avem... Repetam - insa “iubirea”... nu se schimba. Cautam - dar... cum putem gasi ceva ce insisi noi nu stim a defini: nu are “forma”, sunt doar imagini frante; nu are sens, doar amintiri uzate; nu are-o baza, nu este un intreg, ci doar un cub cu laturi sfaramate...  

Si-atunci... cum sa fim oare intregi in iubire, cum sa iubim deplin, senin, echilibrat?

Gandim... si-n minte nu primim raspunsuri... ci intrebari, doar intrebari. Unele  “memorabile”, altele “lipsite de sens”.

Oricum ar fi, acesta este inceputul!

5 august 2016

Bariere catre intimitate

 “Nimic nu poate fi vazut doar examinand paginile unei carti; trebuie sa-ti examinezi si inima”.  Autor necunoscut
       
Cu totii avem nevoie de intimitate. Este o dorinta innascuta, indispensabila supravietuirii. Cercetarile indica faptul ca ea promoveaza bunastarea. Oamenii capabili sa dezvolte relatii de intimitate sunt mai putin predispusi manifestarii unor simptome psihologice, au o rata de mortalitate mai mica, mai putine accidente si prezinta un risc mai mic de imbolnavire decat cei care nu au astfel de relatii. Cu toate acestea, nu toti oamenii reusesc sa se bucure de relatii emotionale intime. Atat de des intalnite sunt, in cabinetele clinicienilor, problemele legate de aspectele intime ale relatiilor, incat acestia le considera universale.
      Intimitatea poate fi descrisa ca fiind “procesul prin care o diada incearca – in termeni de gandire, afect si comportament – sa atinga o comunicare completa la toate nivelurile”. Intimitatea, dupa cum stim si este evident, se manifesta in diferite tipuri de relatii – intre prieteni, iubiti, membri ai familiei. Chiar si asa, insa, pentru a putea vorbi despre intimitate, este necesara o anumita intensitate a sentimentelor de placere ori de dragoste intre membrii diadei.
      Avem de-a face cu un proces atat interpersonal, cat si intrapsihic. Pentru ca o persoana sa poata atinge un nivel intim al legaturii sale cu alte persoane, este necesar sa-si fi rezolvat unele conflicte intrapsihice legate de propria sa dezvoltare.
         Originea capacitatii de a fi intim
       Referindu-ne la perioada pre-oedipiana in care mama ii ofera copilului un mediu de viata “continator”, protejandu-l de lumea din afara, putem spune ca cea mai timpurie forma de intimitate, dupa nastere, se dezvolta intre mama si copil prin atingere, supt, continere si ras/bunadispozitie. In situatia in care suportul matern se dovedeste a fi “suficient de bun”, putem considera ca baza dezvoltarii emotionale ulterioare, precum si cea a capacitatii de intimitate a fost stabilita.
       Perioada simbiotica in timpul careia copilul experimenteaza fuziunea cu mama sa este prima si cea mai importanta faza de dezvoltare in stabilirea relatiilor de obiect. Dorinta de intoarcere la acea stare de bine “de a fi unul singur” este universala si eterna. Prin urmare, dorinta de intimitate isi are originea in acest stadiu de dezvoltare si poate fi inteleasa ca o dorinta de a reveni la aceasta stare timpurie, cu scopul de a anula separarea primordiala de mama.
        Procesul de separare-individuare, cuprinzand stabilirea unor limite sigure intre sine si celalalt obiect si formarea unui sine separat si a unei identitati, reprezinta de asemenea o importanta preachizitie a capacitatii de intimitate. Acest proces atat de important, la fel ca si etapa simbiotica sanatoasa, ii ofera individului ceea ce Winnicott numea capacitatea de a fi singur – un concept altminteri paradoxal, caci fara ea individul nu poate fi cu adevarat intim cu altcineva. Aceasta capacitate nu se dezvolta decat daca mama este o figura sigura, nonintruziva si vine in intampinarea nevoilor emotionale ale copilului in timpul acestei perioade dificile. Drept urmare, copilul internalizeaza imaginea hranitoare si devine apt sa se linisteasca, sa se hraneasca si sa se simta bine cu el insusi. Fara aceasta capacitate, relatiile intime de mai tarziu vor fi contaminate de teama coplesitoare de a nu fi devorat si abandonat.

             Teama de fuziune si pierderea celuilalt  
            Intimitatea nu pare posibila fara fuziune, intrucat cere o expunere a sinelui sau o transparenta a sinelui, rezultand o intersectare a limitelor eului cu ale celuilalt. Acest lucru presupune permeabilitatea limitelor eului, abilitatea de a tolera momente de pierdere a sinelui si senzatii ce estompeaza distinctia dintre sine si ceilalti. In mod particular, pentru cei care nu au experimentat in mod adecvat separarea, individuarea din uniunea simbiotica si nici nu au achizitionat in anumite grade constanta obiectului, intimitatea este extrem de amenintatoare. Dorinta firesca pentru sentimentul sigur al fuziunii poate deveni astfel o sursa a celei mai intense anxietati. In asemenea cazuri, posibilitatea pierderii limitelor sinelui in momentul initierii unei relatii intime cu un celalalt reprezinta un pericol psihic. Ca urmare a fricii de acaparare, asemenea persoane se retrag din relatiile intime, de teama de a nu fi “sufocat”, “posedat”, “legat” “inchis”, “inghitit” , “dominat”, “absorbit”, in cazul in care ar exista “riscul” unei relatii mai apropiate. Astfel de indivizi, cu astfel de frici, sunt adesea rezervati in a intra in relatii intime, nedorind sa se arate vulnerabili in fata unei posibile respingeri. Intrucat nu au achizitionat niciodata o imagine de sine pozitiva si nici un simt al valorii si importantei in fata altora, ei se tem de implicarea emotionala, anticipand faptul ca cealalta persoana isi va pierde curand interesul, va obosi si eventual chiar ii va abandona.
          Conflictele sexuale, bariere in calea intimitatii
          In general, cautam sa devenim intimi cu persoanele fata de care simtim atractie ori incercam sa devenim atrasi de persoane pe care le simtim intime, iar acest lucru face ca anxietatile sexuale sa se manifeste frecvent.
          Freud considera ca un rol semnificativ il are complexul Oedip ce se manifesta intre varsta de 3 si 5 ani. Dorintele erotice manifestate fata de parintele de sex opus rivalizeaza cu dorintele inconstiente de anihilare a parintelui de acelasi sex, carora li se adauga frica de castrare generata de pedeapsa ce ar putea urma acestor dorinte. Aceste sentimente ce decurg din complexul Oedip creeaza adesea bariere in calea intimitatii. Cum, de obicei, ne alegem partenerul intim intr-un fel ce provoaca asocieri cu obiectele originale din trecut, iar o relatie intima adesea trezeste in noi fantezii sexuale constiente sau inconstiente, intimitatea poate deveni echivalenta uniunii cu obiectele oedipiene dorite. Fenomenul este destul de comun in casatorie – partenerul este experimentat ca parintele de sex opus, iar acest lucru afecteaza de multe ori functia sexuala. Aceeasi dinamica se poate produce in relatii intime nonsexuale, rezultand in acest caz o distantare schizoida fata de celalalt.
            Intimitatea in relatia analitica
          Multi psihanalisti sunt de acord ca problemele intimitatii pot fi studiate, intelese si tratate in cadrul relatiei psihanalitice. Asa cum descriu deseori pacientii, sentimentul de intimitate fata de analist nu intarzie sa apara. Daca acest lucru nu se intampla, atunci insasi relatia analitica devine subiect de studiu.
         Intimitatea in context analitic nu presupune focusarea doar pe aspectele pozitive ale relatiei. Ura, furia, invidia distructiva trebuie luate in considerare si puse in discutie la fel ca si dragostea, toate facand parte dintr-o relatie fireasca. Pacientul trebuie incurajat sa vorbeasca despre ele, astfel incat dezvoltarea intimitatii in relatie sa fie posibila. Winnicott spunea ca dragostea, in forma sa cea mai primitiva, contine cruzime si distrugere. Recunoasterea acestor sentimente de catre pacient este absolut necesara astfel incat acesta sa fie ajutat sa-si integreze lumea obiectelor interne.
           Cu toate ca intimitatea nu reprezinta scopul psihanalizei, ci mai degraba un produs secundar, intensitatea transferului si contratransferului ofera analistului un spatiu de lucru puternic in care problemele pacientilor legate de intimitate isi pot gasi in final rezolvarea. Putem fi asadar de acord cu Mendelsohn care descria relatia psihanalitica drept o calatorie spre o intimitate crescanda, si mai decat atat, poate una dintre cele mai intime relatii posibile, dat fiind ca scopul sau il reprezinta insusi studiul sinelui.


6 aprilie 2016

Despre noi si viata ca o minciuna

Cat de putine stim despre noi si cat de putine suntem dispusi sa aflam despre noi... Viata ca o minciuna, ca o iluzie sau ca o intamplare este, intr-adevar, mult mai usor de trait. Daca ne-am dori sa stim mai mult, ar exista riscul de a ne dori sa si schimbam ceva, iar asta ar presupune renuntarea la acea parte din noi ce ravneste inca la copilarie, la iubire neconditionata, la vise infantile si sperante ce poate nu-si vor gasi niciodata implinirea. Maturizarea poate fi dureroasa uneori, iar acest lucru va fi cu atat mai intens cu cat mai tarziu se va intampla. Exista insa un timp pentru toate si, in afara de asta, niciodata nu e timpul trecut...

Ca om printre oameni, dar si ca psiholog, ca iubitor si practicant al artei si stiintei psihanalitice, adaptate cum spuneam timpurilor pe care le traim, cred asadar ca e timpul sa iesim din zona linistita si "sigura" a obisnuintei, a vietii traite dupa tipare si a iluziilor perpetue. Cred ca e timpul sa renuntam la ce e vechi, putred, inoportun, neadecvat in vietile noastre si in relatii. Cred ca e timpul dinamizarii vietii noastre interne si punerii psihicului la loc de cinste. Nu putem nega la infinit ceea ce simtim, nu putem ignora faptul ca avem trairi si emotii de tot felul, numai pentru ca in scoli nu se invata despre toate astea ori pentru ca accesul la asemenea lucruri sperie de cele mai multe ori. Nu putem tine in frau ori elimina din evolutia fireasca a lucrurilor modalitati noi de abordare, de  gandire, de cunoastere, de intelegere a vietii.

A renunta la o parte din tine nu este usor si nici acceptat de multe ori. Totusi, asa cum mama "renunta" la copilul sau odata ce il aduce pe lume, tot asa cred ca e necesar ca fiecare dintre noi sa constientizeze trecerea timpului si parcurgerea anumitor etape de viata, dand drumul/renuntand/abandonand tiparele si permitand noului, schimbarii, intelegerii diferite sa preia locul si rolul cuvenit in viata sa.

Prin intalnirile pe care vi le propun imi doresc tocmai acest lucru: spargerea tiparelor, gandirea si intelegerea relatiilor dincolo de monoton, dincolo de inertie. Obisnuim sa ascultam pasivi si sa stam inerti in fata unei lumi in continua schimbare. Obisnuim sa nu spunem prea multe, in schimb sa  judecam la greu. Obisnuim sa veneram "idoli" lipsiti de autenticitate si de consistenta, doar pentru ca ne pot furniza niste informatii de-a gata, deja prelucrate si elaborate, nicidecum personalizate, numai bune de inghitit pe moment, cu efect garantat de anestezie a durerii/suferintei/grijilor etc. Stiu ca in astfel de situatii salile de conferinte sunt pline. Uneori, pe bani grei. Si cu multa publicitate. Atunci cand se simte insa iz de neobisnuit, de diferit si necunoscut, atunci cand a gandi cu propria minte si a alege daca ceea ce simti ti se potriveste sau nu, atunci cand vine vorba despre a munci cu tine insuti pana cand lucrurile iti devin mai clare, iar tu te simti mai bine in pielea ta - ei bine, in astfel de situatii ramanem pasivi, inerti, coplesiti de probleme, stres, lipsa de timp...

Va invit sa impartasim experiente si trairi, sa gandim impreuna cai catre noi insine, catre ceea ce ne dorim cu adevarat pentru noi si copiii nostri, dincolo de ceea ce am preluat si am invatat pur si simplu, nestiind ca avem de ales, ca este firesc sa intrebam si sa punem sub semnul indoielii, ca nu traim cu totii la fel si, desi poate avem experiente asemanatoare, am fost ori suntem afectati diferit, simtind si reactionand in modurile cele mai neasteptate si surprinzatoare.

Detalii despre urmatoarea intalnire, aici: https://www.facebook.com/events/1184599171574826/

12 februarie 2016

Intalniri cu emotii - lecturi si discutii psihanalitice

Intr-o lume in care cunoasterea este omniprezenta, iar informatia la indemana oricui, comunicarea - desi atat de mult evocata - pare a nu se ridica la inaltimea nevoilor celor mai multi dintre noi. A simti si a gandi relatia cu noi insine si cu ceilalti nu constituie o prioritate. A face, a actiona - indiferent de consecinte - reprezinta ceva mult mai usor si mai important. Cu toate acestea, nu suntem feriti de conflicte, de rupturi, de neimpliniri. Relatia dintre parinte si copil nu scapa nici ea de amprenta vremurilor. Graba, neajunsurile, disperarea ori, dimpotriva, perfectionismul, viziunile idealizante, asteptarile prea mari isi spun cuvantul si afecteaza bunul mers al vietii intr-o familie.

Daca esti parinte si esti dispus sa investesti nu numai material ci si afectiv in relatia cu copilul tau, daca iti pui intrebari si cauti raspunsuri, daca realizezi ca o intrebare naste multe altele, iar raspunsurile pot fi deseori relative, daca esti preocupat de parcursul emotional al copilului tau si de ceea ce va deveni ca adult, atunci aceste randuri sunt si pentru tine. Daca nu te multumesti cu ceea ce esti si cu ceea ce sti, daca vrei sa descoperi si alte fatete ale relatiei tale cu tine si cu ceilalti, daca iti doresti sa-i intelegi si din prisma propriilor tale experiente de viata, atunci e posibil ca aceste discutii sa aduca ceva nou in viata ta. Un timp pentru tine, pentru mintea si sufletul tau; un moment de reflectie ce ar putea insemna un mic pas spre intelegere, spre liniste interioara si echilibru.

Modul de patru intalniri o data pe saptamana.

Va astept cu drag,
Madalina Stan - psiholog clinician, psihoterapeut de orientare psihanalitica

Detalii si inscrieri: telefon 0723.508.599
Durata unei intalniri: 2 ore
Nr. maxim de participanti: 6-8
Locatia: se va comunica ulterior celor inscrisi

25 ianuarie 2016

Aleg sa traiesc - suport emotional in cancer si alte afectiuni grave

Disparitia simptomului (in urma administrarii tratamentului ­medicamentos, a unei interventii chirurgicale ori chiar a unei psihoterapii de scurta durata) reprezinta doar o etapa in ­procesul de vindecare sau de ameliorare a bolii. Disparitia ­simptomului nu echivaleaza neaparat cu disparitia suferintei, cu schimbarea, cu ­imbuna­tatirea reala a vietii individului; caci, asa cum poate stim deja, orice simptom are o cauza, de cele mai multe ori bine ascunsa. Atata timp cat nu investigam acea cauza sau acele cauze bine ascunse - negandite/nevorbite vreodata -, avem toate sansele ca suferinta sa se manifeste din nou, la un interval de timp oarecare, prin acelasi simptom sau prin altul.

Psihoterapia, indeosebi cea psihanalitica, trece dincolo de simptom, de boala in sine asa cum a fost ea resimtita de pacient. Impreuna cu ­terapeutul sau, ­pacientul ajunge sa faca legatura intre ce stie, ce a fost ­invatat sa traiasca si ce descopera ca i se potriveste cu adevarat, intre cauzele suferintei sale si felul in care viata i se poate schimba. Prin ­intalniri ­regulate si intr-un cadru ­specific, tot felul de sentimente ascunse, ­precum frica, vinovatia, ­revolta, furia, mania, neincrederea, ­nesiguranta, rusinea pot fi ­exprimate si (re)gandite liber, cu totul ­diferit. Tot ce a fost dificil, epuizant, traumatizant este inteles diferit si devine astfel mai usor de ­suportat, mai putin apasator. Relatia ce se stabileste intre ­terapeut si pacient duce la construirea in timp a unei alte ­perspective asupra aspectelor suparatoare, la un nou mod de elaborare a conflictelor ­interne carora pacientul nu le-a putut gasi el insusi rezolvare pana atunci si care, intr-o masura mai mare sau mai mica, au dus la imbolnavire.
Un prim pas ar fi sa vorbesti despre ce te doare, sa pui ­intrebari si sa cauti raspunsuri. A afla mai multe despre tine, despre ce te nelinisteste ori te ingrijoreaza este un pas important catre a te cunoaste, a te ajuta, a intelege si a te simti diferit. Concomitent cu tratamentul prescris de medicul specialist, psihoterapia poate ­contribui la imbunatatirea calitatii vietii pacientului, indiferent de ­varsta si de natura afectiunii.
Prima intalnire este gratuita.

Programari:
psih. Madalina Stan
0723.508.599

https://www.facebook.com/Aleg-sa-traiesc-suport-emotional-in-cancer-si-alte-afectiuni-grave-515408581961370/?ref=hl


9 ianuarie 2016

Singuratate si psihoterapie

In singuratate, nu exista cuvinte. Sau, cel putin, nu le putem rosti. Exista doar un soi de agonie... Nu ne putem vorbi singuratatea - totusi, daca izbutim sa o descoperim si sa ramanem acolo, in singuratatea noastra, este posibil (doar posibil) sa tasneasca unele fragmente dintr-un limbaj in care sa putem vorbi despre ea, si, poate ca vorbind, vom gasi un ecou in singuratatea altcuiva.
Cufundati in cea mai adanca singuratate, nu ne putem simti nicidecum bine. Inconjurati de disperare, ne gandim ca nimeni altcineva nu s-a mai simtit vreodata asa. “Doar eu!”… Deseori, apare si un sentiment intens de rusine – oricat de mult s-ar vorbi, in societatea noastra, despre singuratatea eroica sau creativa, nu este deloc acceptabil sa spui “Eu sunt singur”. Pastram acest secret fata de altii, adesea chiar si fata de noi insine. Si atunci, cum sa patrunzi in miezul singuratatii cuiva si sa ajungi sa vorbesti despre asta?... Iata idealul psihoterapiei.
Nu putem impartasi singuratatea, dar, poate, in atingerea unei maini, intr-o privire profundă, intr-un gest, intr-o metaforă indepărtata sau chiar, ocazional, intr-o interpretare, poate fi creat ceea ce William Blake numeste un moment care “odata dibuit, poate repara fiecare moment al zilei daca este corect plasat”. Despre asta este vorba si intr-o psihoterapie. Despre Momente… Despre Clipe.

A vorbi despre, a vorbi cu
Psihoterapia este un tip special de conversatie – un mod ciudat de a invata limbajul prieteniei. Este o intalnire, un schimb – in acelasi timp, egal si asimetric. Acest paradox este elocvent exprimat de o pacienta, sa o numim A. – singura, disperata, implicata intr-o relatie haotica, avand deja mai multe tentative de suicid. Iata cum rezuma ea continutul unei sedinte de terapie:
“Cred ca am fost capabila sa ma deschid catre tine si sa ma exprim astfel incat sa ma poti vedea chiar asa cum sunt, cu toate slabiciunile si sentimentele care ma chinuie. Am simtit clar ca m-am deschis cat de mult am putut si ca am dat cat de mult am putut din starile mele, din adevarul meu, dar, desi le-am discutat si am vazut unele lucruri dintr-o perspectiva diferita, nu am putut merge mai adanc pentru ca a fost ceva intr-o singura directie - Nu vreau sa-mi spui toate sentimentele si gandurile legate de viata ta, dar este dificil atunci cand unul simte ca da totul despre el, iar asta se intampla unilateral. Desi te-am simtit intelegand multe din cele ce am exprimat, mi-as fi dorit poate sa-mi fi dezvaluit cu adevarat ce simti si nu sa fi actionat ca un analist fiindca simt ca, atunci cand ajungem undeva, spui ceea ce e corect sa spui, in loc de ceea ce simti cu adevarat”.
Desi tulburata si confuza, A. se regaseste  intr-un spatiu suficient de sigur pentru a incepe sa iasa din izolarea sa si sa se aventureze in necunoscut, ajutata de intelegerea binevoitoare a terapeutului sau. Ea are nevoie “sa daruiasca” si ofera drept cadou “adevarul” vietii sale. Totusi, nu poate face asta decat intr-o intalnire intima, reciproca – a da si a primi, a impartasi cu alta persoana care sa se deschida de asemenea catre ea si nu doar “sa joace un rol”. Ea cauta o conversatie autentica si incredere reciproca, astfel incat sa se simta libera sa exploreze nu doar de una singura, ci si impreuna cu celalalt. Are nevoie ca ceilalti sa aiba nevoie de ea.

In acest caz, A. recunoaste natura speciala a conversatiei cu scopul sau terapeutic specific. Ea caută o prietenie, dar gaseste o prietenie intr-un anume fel curioasa. Ii este clara si diferenta dintre a vorbi despre si a vorbi cu. Ea cauta o egalitate în sensul unui respect reciproc si un schimb onest al sentimentului de a vorbi cu, dar accepta o asimetrie cu privire la despre ce se vorbeste. Cu scopul de a se deschide catre noi experiente, de a iesi din singuratatea ei pustie si totusi auto-protectoare, pledeaza pentru ajutor in exprimarea nevoii ei de autenticitate, de incredere, de sensibilitate. Cu alte cuvinte, a nevoii ei de dragoste.
In clinica, psihoterapeutul este pe jumatate artist, pe jumatate om de stiinta. Este necesar ca el sa fie capabil sa vorbeasca in cele mai diferite moduri, sa gaseasca frazele corespunzatoare pentru a raspunde oricarui pacient ce sta pe scaunul din fata sa.

           “A pierde iubirea” sau “frica de singurate”
Singuratatea induce neliniste. Sentimentul predominant este de a fi fost abandonat, parasit, expus sau in pericol. Desi este o experienta des intalnita, calitatea dureroasa a singuratatii favorizeaza tendinta de a o evita ori indemnul de a o remedia ori contracara. Obisnuinta face ca, neputand intotdeauna sa atenuam ori sa corectam, avem tendinta de a o reprima. Poate tocmai acest fapt a facut ca, in ultimii ani, subiectul sa beneficieze de o atentie stiintifica sporita. Un mod rezonabil de a gandi este ca, mai devreme sau mai tarziu, nimeni nu scapa de experienta singuratatii.  In plus, simtim cu totii, cel putin in treacat, o oarecare senzatie de respingere a perspectivei singuratatii. Intr-adevar, cele mai multe evitari ale acestei stari eludeaza constientizarea. Pentru multi dintre noi, o parte apreciabilă a vietii constă dintr-o fuga de singurătate, uneori frenetica, alteori disperata. Sociabilitatea compulsiva constituie doar una dintre multele sale manifestări deghizate.

 articolul integral aici: 

18 august 2015

Despre singuratate (I)

Despre singuratate s-a vorbit si se tot scrie. Ca despre orice, de altfel. Felul in care fiecare o face difera insa... Despre siguratate imi vorbesc si pacientii care intra in cabinet. Fiecare, in felul sau. Despre singuratate ar putea vorbi oricare dintre noi daca am avea curajul sa recunoastem ca, de fapt, toti traim in mijlocul unei imense singuratati, inconjurati si interactionand mai mult sau mai putin cu altii. In singuratate, suntem cu adevarat noi insine.

In singuratate, nu e loc sa ne mintim. Acolo de fapt se traieste realitatea. Acea realitate pe care o traim, o stim doar noi - nevazuti, neauziti, nestiuti de nimeni. Acela este locul in care, dupa ce sfarsim prin a ne minti pe noi si pe ceilalti, lasam frau liber tumultului de stari, fantasme, ganduri si intrebari.
Singuratatea, dupa cum stim, la inceput, sperie. Pentru ca – e usor de zis – ne nastem singuri, dar nicidecum nu crestem asa, ci exista intotdeauna un celalalt acolo, langa noi, oferindu-ne certitudinea sau, desigur, doar iluzia ca nu suntem singuri. Din momentul in care stim ca celalalt exista, incetam a ne mai considera singuri, desi petrecem deseori astfel de clipe ce cresc si sporesc in intensitate odata cu noi. Iluzia de a nu fi singur functioneaza pana la un moment dat si ne tine la adapost de insasi spaima de a nu mai fi – caci cine nu a trait senzatia de a-si dori sa renunte la el insusi odata cu disparitia, intr-un fel sau altul, a celuilalt. Singuratatea insa nu omoara. Singuratatea este acolo pentru a ne obisnui cu noi insine, pentru a ne invata sa aflam despre noi si sa cautam a ne intelege mai bine - atata timp cat celalalt doar evadeaza intr-un spatiu al lui, dincolo de noi, pentru a lasa astfel loc propriului nostru spatiu, propriului nostru destin.

Zilnic ne lovim de singuratate, dintotdeauna si pana la capat. Nu o cautam, de cele mai multe ori nici nu vrem s-o recunoastem, insa ea e acolo, cu noi, in fiecare clipa, si – la inceput, ajutati de certitudine ori doar de iluzie – ajungem sa invatam a trai, sau nu, cu ea. Cu timpul, ajungem sa o dorim, insa asta desigur, daca, asa cum spuneam, initial am avut certitudinea unui celuilalt, plecat apoi si revenit, si iar plecat, in spatiul sau, din care treptat am invatat ca se va intoarce, sau poate nu – cert este ca acest joc originar de du-te-vino se contureaza a fi de fapt jocul vietii pe care cu totii ajungem sa-l traim: a fi/a nu fi, a iubi/a nu iubi, a veni/ a pleca, a trai/a muri.

In singuratate, viata noastra capata orice forma si, inevitabil, avem a ne confrunta cu ea. Nu exista viata fara singuratate, exista doar oameni care fug de ea ori oameni care accepta sa gandeasca si sa vorbeasca despre ea, sa o cunoasca, sa o inteleaga si sa invete a trai cu ea. Singuratatea poate ascunde lucruri despre care stim numai noi, cautand a le tine departe de altii; singuratatea, in schimb, ne poate apropia prea mult de noi insine, atat de mult incat sa ne dorim a fugi de ea in orice fel posibil. Singuratatea poate fi balsam, dar poate fi si chin ; poate fi dorita, si poate fi urata ; poate fi sau poate nu...

Despre astfel de singuratati vorbesc cei ce intra in cabinetul de psihoterapie, caci despre singuratate se vorbeste, in toate felurile posibile, fie ca vrei, fie ca nu vrei, fie ca o accepti si o intelegi in cele din urma, fie ca nu. Singuratatea aceea dureroasa este cea care-i impinge pe multi catre cabinet, caci a nu sti sa-ti traiesti singuratatea poate insemna adesea suferinta, boala, prabusire…

14 august 2015

Simptomul si cura psihanalitica

     Imi place sa invat din carti, dar nu-mi place sa vorbesc din carti. Imi place sa scriu, sa ascult si sa le vorbesc oamenilor - nu din carti, ci din suflet, asa cum am invatat... Imi place sa simt si cred ca cele mai autentice ganduri se nasc din experientele traite, din contactul cu realitatea, oricare ar fi ea.

     Venirea la cabinet presupune asumarea realitatii si incercarea de a o deslusi. Unora le iese, altora nu - se stie doar ca functionam pe niveluri diferite de trairi, de acceptare a realitatii, de putere de a suporta conflictul; atat de diferite incat nimic nu poate garanta, cel putin in decursul intalnirilor preliminare, cat timp cei doi, terapeut si pacient, vor lucra impreuna ori care vor fi intensitatea, adancimea si efectele terapiei. Asta si pentru ca uneori suntem pregatiti pentru a ne aventura in propria noastra viata, alteori, nu.
In primul caz, parcurgem traseul terapeutic atat timp cat simtim ca suntem pe drumul cel bun, ca ne foloseste, ca lucrurile incep sa devina mai clare si mai putin dureroase, incep sa aiba legatura intre ele, iar aceste legaturi capata sens. Un sens pe care, cu timpul, invatam sa-l integram in modalitatea noastra de a fi, in felul nostru de a gandi si de a privi lumea. Continuam atunci pana intr-acolo incat viata poate fi traita mai usor, oricat de grea ar fi. In al doilea caz, desi apelam la un specialist, renuntam dupa una sau doar cateva intalniri, iar atunci putem presupune ca este inca nevoie de timp pentru a ne pune de acord cu noi insine asupra urmarii sau nu a demersului terapeutic.
   
      Indiferent ca alegem sau nu sa urmam o terapie (de orientare psihanalitica, in acest caz), simptomul este acolo si isi face simtita prezenta, intr-un fel sau altul. De altfel, "multumita" simptomului ne decidem sa intram intr-o terapie. El este cel care ne da bataie de cap si ne impinge spre a gasi o solutie pentru a ne simti mai bine. Intr-o prima faza, echivalam, fireste, ideea de "a ne simti mai bine" cu eliminarea simptomului, insa constatam rapid, in terapie, ca "durerea" noastra insemna mult mai mult decat acel simptom, ca viata noastra psihica este de fapt mult mai ampla, mai diversa si mai complexa. Cu cat avansam in terapie cu atat "lupta" cu simptomul pare a fi data uitarii, facand loc unor nebanuite surse/coridoare de explorare. Ceea ce parea a ne framanta initial trece, treptat, in plan secund, pe masura ce aspecte ale vietii considerate pana acum neinteresante, lipsite de importanta ori de mult uitate isi fac aparitia in plan constient, captandu-ne atentia si determinandu-ne a vorbi despre ele. 
     Disparitia simptomului reprezinta doar o etapa care poate avea loc mai repede sau mai greu, intr-un timp mai scurt sau mai lung, cu mai mult sau mai putin efort. Disparitia simptomului poate fi, sa nu uitam, inselatoare - ea nu echivaleaza cu disparitia suferintei, cu schimbarea mult ravnita, cu imbunatatirea reala a vietii individului; caci, asa cum stim deja, orice simptom are o cauza - o esenta de cele mai multe ori bine ascunsa. Prin urmare, atata timp cat nu ajungem sa investigam/sa exploram acea cauza sau acele cauze bine ascunse - nagandite/nevorbite vreodata -, avem toate sansele ca suferinta sa se manifeste din nou, la un interval de timp oarecare, prin acelasi simptom sau prin altul. 
     Nu este de mirare, pentru terapeutii cu experienta, ca pacientii sa renunte la terapie odata ce simptomul a disparut ori durerea (fizica sau psihica) s-a diminuat. Rezistenta fata de ajungerea la originea acelui simptom determina de fapt plecarea. Cu cat cauza (suferinta) se afla mai adanc gravata in inconstientul pacientului si cu cat eforturile sale de a da uitarii episodul traumatic, astfel incat sa-si asigure "supravietuirea" la un nivel convenabil, cu atat rezistentele in a explora acea zona vor fi mai mari, mai puternice, pana la a determina uneori, asa cum spuneam, plecarea din terapie. 
     A te (re)descoperi pe tine cere nu numai timp si efort, ci si capacitatea de a-ti (re)descoperi slabiciunile, fragilitatea, vulnerabilitatea din anumite etape ale vietii, de a invata sa traiesti cu ele, sa le tolerezi, sa le reintegrezi in Eul fiintei tale. 
     Revenind la simptom - el ramane laitmotivul terapiei, atata timp cat aceasta dureaza. El este firul - uneori vazut, alteori nevazut - care ne ghideaza in permanenta si la care ne intoarcem uneori, atunci cand ne punem intrebari si nu gasim, poate, pentru un timp, raspunsuri...Intr-un fel, eliberarea de simptom, adica anularea lui pana la faza in care sa ne putem simti din nou confortabil cu propria noastra fiinta, deschide de fapt calea explorarii interioare, a initierii si dezvoltarii unor legaturi aparte intre ceea ce am trait si ceea ce am simtit, intre rolul cu care am fost investiti si rolul pe care de fapt l-am jucat, intre ganduri si stari asupra carora nu banuiam ca vom mai reveni vreodata.