Ce este cadrul, în psihanaliză

Introducerea în psihanaliză a temenului “cadru” a fost făcută, independent, de doi autori care au propus definiţii diferite. Bleger, în Argentina, a cărui concepţie, foarte personală, este răspândită mai mult în America Latină, el punând accentul pe ideea de simbioză. Şi Winnicott, în Anglia, a cărui concepţie este larg adoptată, preponderent în Europa. Winnicott foloseşte termenul de “setting” – cu o semnificaţie mult mai extinsă. Îl putem traduce prin “dispozitiv”. La randul sau, Andre Green propune un termen care nu figurează ca atare în dicţionarul bilingv: “montaj”. Cu toate acestea, susţine el, “cadru” este un termen destul de bun, ce cuprinde ansamblul condiţiilor necesare pentru practicarea psihanalizei. Acesta se referă la dispoziţiile materiale ce reglează raporturile dintre analizand şi analist (plata şedinţelor neefectuate, coordonarea vacanţelor, durata şedinţelor, modul de plata etc.). Aceste dispoziţii sunt stabilite de la bun început, făcând obiectul unei convenţii între cei doi parteneri, astfel încât să fie suprimate orice fel de discuţii, în viitor.

Este necesar a se face distincţia între acest cadru material, ce serveşte drept contract analitic, şi regula fundamentală asupra căreia parerile analiştilor sunt încă împărţite. Unii nu o enunţă, considerând că vor avea ocazia să atragă atenţia pacientului asupra omisiunilor sau tăcerii, în timp ce alţii, printre care şi Green, preferă să o enunţe ca fiind singura exigenţă venită din partea analistului, cu privire la modul de lucru al analizandului. Regula joacă şi un alt rol, acela de a crea un terţ în relaţie: este o lege născută deasupra celor doi, a cărei observare este absolut necesară pentru ca analiza să aibă loc. Pe lângă asta, trebuie adăugat faptul că este o cerinţă complexă, întrucât  pacientului nu i se cere numai să spună totul, inclusiv ceea ce i se pare absurd sau lipsit de importanţă, dar şi să nu facă nimic.

Respectarea regulii instituie, de fapt, o modificare a topicii psihice, pentru că invită la un soi de reverie trezită în timpul şedinţelor. Este vorba despre un exerciţiu unic, rostit cu voce tare, către un “cineva” invizibil, în acelaşi timp prezent şi absent.

Exploreaza... si vei merge singur mai departe!

Senzatia ca esti in stare sa te ajuti singur poate fi coplesitoare uneori - coplesitoare pentru ca tu chiar simti ca poti face lucrul acesta si coplesitoare pentru ca, de fapt, iti este imposibil sa iesi din hatisul pe care l-ai creat, mai mult sau mai putin constient, in toata viata ta. Te zbati sa asezi lucrurile la locurile lor, dar acest lucru poate deveni el insusi coplesitor.
Vointa de a reusi de unul singur, inteligenta, puterea, chiar experienta de viata - par a nu-ti mai fi de niciun folos. De aici, senzatia ca, orice ai face, tot nu merge. Si te intrebi "de ce" si ramai ancorat in aceleasi si in aceleasi stari proaste, care genereaza in jurul tau depresie, anxietate, confuzie, teama, deznadejde.
Cu siguranta, revin momentele cand starile acestea se estompeaza si atunci, din nou, te vezi in postura "fericita" de a te simti "puternic", capabil sa iti rezolvi asa cum stii vechile probleme, de a gasi "solutii" - altele, la prima vedere, dar imbibate de un iz statut, putred, de indata ce vei privi mai atent.

Cauti in jurul tau si gasesti aceleasi persoane, cunoscute, si te agati de ele, pentru ca deja le stii si este mult mai confortabil pentru tine sa fii din nou cum ai mai fost decat sa cauti ceva nou, altfel, necunoscut. Cauti in jurul tau si recreezi aceleasi situatii stiute, vechi, amagit doar de faptul ca poarta o haina noua pe care, cu inocenta copilului netrecut prin viata, te prefaci ca nu o stii, ca nu o recunosti.
Persoane, situatii, cu alte cuvinte relatii - imbibate de acel "ceva" greu de descifrat - ajung sa functioneze ca umbre ale trecutului ce te urmaresc pas cu pas, luandu-ti libertatea de a fi cu adevarat TU - matur, intreg, echilibrat.

Este momentul sa ceri vietii tale un ragaz, sa te asezi o clipa alaturi de tine si sa te intrebi: ce a fost, de ce a fost asa, ce imi doresc sa fie si ce pot face pentru a obtine ceea ce imi doresc. Daca nu te vei opri sa iti pui aceste intrebari si nu vei avea rabdare sa le afli raspunsul, cu siguranta viata ta va continua asa cum stii, confortabil intr-un fel, dar chinuitor in altul.
Da mana, fa pasul si priveste!... Va fi dureros poate ce vezi, dar, daca-ti vei spune: "Nu te opri!... Gandeste! Exploreaza!", atunci, cu timpul, vei vedea ca, dincolo de hatis, este lumina.
Iar mai departe, vei sti sa mergi singur!

De ce (să) urmăm o terapie

Un articol relevant, pe care am decis sa-l redau aici intrucat se sincronizeaza bine cu propriile mele trairi in analiza si cu ceea ce cred, la randul meu, ca este o terapie - cu rostul si cu beneficiile ei.

Parafrazand titlul lui Roger Perron, O psihanaliza. De ce?, voi incerca sa raspund din propria experienta la intrebarea pe care cei mai multi oameni n-au curaj sa o rosteasca, dar numarul celor care cocheteaza cu ea este imbucurator: de ce sa urmez o terapie.

Chiar daca suntem mult in urma tarilor civilizate inclusiv in ce priveste preocuparea pentru sanatatea psihica, exista dovezi ca iesim din ignoranta, neputinta, pasivitate si ne indreptam privirea catre cei care au fost mai curajosi sau mai afectati de propriul curs al vietii.

Stiu ca nu sunt cel mai bun exemplu, pentru ca eu am visat cu ochii deschisi la o terapie. M-am indragostit iremediabil de psihanaliza dupa ce, la 18 ani, am citit o singura carte scrisa de Sigmund Freud. Am trait oferind celorlalti o “sufragerie” in care sa-si etaleze afectele si gandurile, o minte atenta la rolurile pe care ei le jucau si cuvinte care par sa fi fost ajutatoare. Poate ca aceasta puternica dorinta m-a adus mai aproape geografic de divanul pe care l-am cautat.

Drept urmare, e bine sa stiti ca o terapie inceputa altfel decat din dorinta celui in cauza poate fi sortita esecului. Spun poate pentru ca, personal, cred ca si-n terapie e ca-n viata: un partener potrivit e, cateodata, suflul pentru a merge mai departe. Daca esti suficient de motivat pentru a nu mai lasa intamplarile sa se deruleze dupa acelasi scenariu de care te-ai plictisit sau pe care il urasti (un caz fericit pentru un inceput de terapie!) sau daca ai ajuns deja in cabinetul unui psihoterapeut care iti spune ceva, ai trecut de prima intrebare: de ce?

Traim intr-o tara in care inca e neclar ce inseamna indicatie terapeutica, ne luptam cu propriile temeri si, ca si cum nu ar fi de ajuns, cu preconceptiile unei societati inca puternic angajate intr-un soi de nevroza colectiva. Pluteste peste tot fantasma omnipotentei,

sunt puternic si n-am nevoie de ajutorul nimanui, 

cum altfel decat intretinuta cu pieptul scos inainte de parintii nostri, care s-ar prabusi afland ca noi, copiii lor, nu suntem nici linistiti, nici impliniti, deci nici fericiti.

E doar o explicatie pentru depresiile pe care le traim mai toti, dar carora ne-am obisnuit sa nu le dam importanta, ca si cum ele ar fi mofturile de cand erai mic si pe care cineva ti le rezolva ori cu “ceva dulce”, ori cu doua palme, dupa caz.

Cele mai multe curiozitati sunt legate de felul in care se desfasoara terapia si de durata ei. Costurile sunt subiectul adesea controversat si amuzant, simt eu.

In functie de orientarea terapeutica, o terapie este de scurta sau lunga durata. Adica se masoara in luni sau ani de zile. De asemenea, ea vizeaza arii profunde din tine sau unele aflate la suprafata, intr-un plan imediat, orientate strict catre un aici si acum al realitatii obiective.

Voi vorbi cu mai mare usurinta despre terapia psihanalitica pentru ca ea imi este familiara, in cele doua forme ale ei: psihanaliza clasica, cu divanul de care mai toti ati auzit si fotoliul terapeutului aflat in spatele divanului, si psihoterapia psihanalitica, in varianta fata in fata pe fotolii. Diferentele dintre ele pot fi supuse discutiilor.

Pe scurt, in terapia clasica, pacientul intins pe divan este mai relaxat si va avea acces liber la el, la ceea ce ii trece prin minte, la ceea ce simte, fara a fi tulburat de vederea terapeutului. In pozitia fata in fata, cei doi vor fi mai prezenti in realitate, avand un contact vizual direct.

Ce tip de terapie ti se potriveste va stabili analistul bazandu-se pe cateva aspecte, din care eu aleg doar unul: capacitatea ta de a te infrunta curajos. Ne intoarcem la randurile de inceput unde vorbeam despre dorinta de a schimba ceva la tine, la derularea suferinda a vietii tale.

In ambele situatii, cura se bazeaza pe verbalizare, dupa niste reguli pe care le vei afla de la inceput, pentru ca totul se va desfasura impreuna cu tine. Una dintre ele este cea a asocierii libere si inseamna ceva relativ simplu: sa spui tot ce iti trece prin minte atunci cand iti trece prin minte.

Mie mi-a fost usor, pentru ca eu vad in aceasta metoda un exercitiu de onestitate. Sigur, el este mult mai mult decat atat. Dar pentru un om care incepe o terapie psihanalitica, e suficient sa inteleaga acest sens.

Nu exista ganduri in mintea noastra care sa nu aiba legatura cu noi. E simplu, nu? Imi spunea cineva cu ceva timp in urma:

dar e doar o gluma…

Asa e, insa e o gluma facuta de tine, nu? Nu-ti vorbeste altcineva in minte, pentru ca dac-ai auzi voci ai sari brusc in barca cealalta si ti-ai spune ca esti bolnav. Deci cum e? E gluma produsul mintii tale pe care te simti stapan sau altcineva ti-a dictat-o si te detasezi de continutul ei aluziv, obscen, rautacios, dupa caz?

Asocierea libera poate fi un fel de bau-bau al terapiei, dar daca poti sa spui unui om in care crezi, ca doar de-aia esti la el,

imi trece prin minte ca sunteti un sarlatan pentru ca imi cereti un onorariu atat de mare pentru doar patruzeci si cinci de minute si mi-e foarte greu sa va spun acest lucru, pentru ca, de fapt, imi doresc sa vin aici sa ma vindec, dar as vrea sa platesc mai putin

sigur o sa vezi si beneficiile acestei sinceritati.

In spatele cuvintelor ca atribuiri de nume pentru ceea ce percepem din mediul inconjurator si ca vehicule de comunicare ori banilor ca instrumente economice si ca obiecte materiale stau emotiile noastre. De ele sunt legate toate experientele pe care le-am trait si, in consecinta, amintirile.

In terapie vei desface acest ghem incalcit si condensat pe care apoi vei avea ocazia sa il refaci. Nu e un demers usor, pentru ca nu poti demonta rapid ceva ce ai construit cu sarg cateva zeci de ani. Nici nu poti sa fugi de suferinte, dureri, frici, sperand in transformari ca-n Arabella. E ceva mai putin fantasy, chiar daca vei avea parte si de lumea ta fantasmatica.

Ce face terapeutul? Te ajuta sa auzi ceea ce tu, la inceput, nu poti, preocupat fiind sa spui tot ce iti trece prin cap. La finalul terapiei unul dintre castiguri este ca vei reusi si singur sa te asculti si sa te auzi. In viata din afara terapiei (pentru ca ea exista, nu?, doar de acolo venisem) nu stam sa ne ascultam gandurile, nici sa le atasam emotiilor, nici simptomelor din corp, cu atat mai putin sa le punem in legatura cu evenimentele actuale sau trecute si cu oamenii care par ca ni le provoaca. Seamana cu un efort urias numai daca privesti lungimea frazei. Ei, dupa niste ani de terapie lucrurile se vor schimba semnificativ.

Ce mai este o terapie? Daca psihismul uman e ca o casa construita din caramizi, asezate si reasezate la fiecare cutremur, in asa fel incat tu astazi inca mai locuiesti in ea, chit ca jumatate din tavan e crapat si un perete sta sa cada, atunci terapia este un fel de cutremur cu multe replici (privite crescator ca intensitate), provocat intentionat, intrucatva controlat, in care caramizile se reaseaza incetul cu incetul. Scopul este acela ca la urmatorul cutremur mare din afara terapiei casa sa reziste cu brio, pentru ca tu stii exact unde ai consolidat-o si ea e sigura, dar si unde mai ai niste caramizi subrede la care esti atent.

Cat despre bani, e amuzant, cum va spuneam. Va las sa cititi cartea lui Roger Perron ca sa intelegeti mai multe.

O sa va spun doar atat: ce m-ar putea determina sa vreau sa platesc cat mai putin pentru transformarea mea emotionala, desi m-am plans toata viata ca n-am noroc, ca nimeni nu ma intelege, ca visez urat noapte de noapte, ca nu gasesc partenerul potrivit, ca imi doresc ceva, dar nu stiu ce, ca nu imi place jobul pe care il am, dar nici nu stiu ce altceva sa aleg, ca n-am incredere in mine, dar mi se pare ca asta are legatura cu ceilalti etc?

Raspunsul e in raspunsul la intrebarea de inceput. "O terapie. De ce?" Si nu am facut nici o greseala de tastare sau de compozitie.

http://cafegradiva.blogspot.com/

Un video tulburator pe care ar trebui sa-l vedem cu totii!.... Dureaza mai putin de un minut, dar poate avea efect o viata-ntreaga!