8 mai 2015

Relatii de iubire...

Exista o "limita" pana la care iubim. Frumos, deplin, entuziast, increzator. Exista o limita pana la care ne daruim, in aceeasi masura. Avem, in mod repetat, impresia (sau dorinta) ca, "de data asta" va fi pentru totdeauna... O iubire pentru o viata. Se intampla, insa, "ceva" si... brusc - totul inceteaza a mai fi ce a fost... Ce ne impiedica sa mai iubim, sa mai avem incredere, ce ne scade brusc entuziasmul? Ce ne sperie?... Ce ne impiedica sa mai fim noi insine si, parca, ne transforma? Suntem dezorientati, frustrati, lipsiti de intelegere si putere de a mai continua. Iesim buimaci dintr-o relatie si ne aruncam cu disperare in alta, sperand ca aici ne vom (re)gasi fericirea. Proiectam, din nou, aceleasi asteptari, aceleasi dorinte, aceleasi sperante, dar culegem, in cele din urma - pentru a cata oara? - aceleasi dureri, aceleasi dezamagiri. Ne revoltam impotriva (fostilor) parteneri, ne blocam in a le "recunoaste" vina pentru esecul relatiei, suntem tristi, demoralizati, dar ne incapatanam sa mergem inainte devotati aceluiasi arsenal de ganduri, principii, stari, nevoi. Purtati de valul dorintei vesnic nesatisfacute de a fi fericiti, prea rar ne gandim sa intoarcem privirea catre noi, sa ne uitam in liniste si cu blandete la cine suntem, ce dorim si cum putem obtine ceea ce dorim. Tot ce stim este sa ne uitam in urma cu resentimente, sa strangem in graba franturi de bucurie si de implinire, sa plangem, sa ne plangem fara-a cauta, sa-mpachetam speranta si sa continuam a trai - la fel! Departe de noi, in astfel de momente, chibzuinta de a descoperi miezul fiintei noastre ce ne indeamna sa traim astfel, adica sa nu fim fericiti.

***


In « Tehnica psihanalizei », Freud aminteste cazul pacientei ce se indragosteste repetitiv de terapeutii sai, despartindu-se si luand-o de la capat de fiecare data. Analistul, spune Freud, « trebuie sa stie faptul ca indragostirea pacientei este determinata de situatia analitica si nu trebuie atribuita meritelor propriei sale persoane, ca in felul acesta el nu are niciun motiv sa fie mandru de o astfel de « cucerire », asa cum s-ar numi in afara analizei. Cat despre pacienta, ea fie renunta la tratamentul psihanalitic, fie se complace in indragostirea de medic, « in calitate de destin inevitabil ». Renuntarea la tratament, varianta preferata, din cauze lesne de inteles, si de rudele pacientei ar atrage insa si pastrarea nevrozei si, odata cu ea, tulburarea capacitatii de a iubi. In plus, abordarea oricarui alt tratament in afara celui psihanalitic, cu alte cuvinte « o indragostire ramasa nemarturisita si neanalizata, nu va aduce niciodata acea contributie la vindecarea bolnavei, la care ar fi constrans-o psihanaliza ».
Important este faptul ca aceasta stare de indragostire apare de regula intr-un moment in care pacientul/pacienta ar trebui sa marturiseasca sau sa-si aminteasca o parte deosebit de penibila si de greu refulata din istoria sa de viata. Cat priveste comportamentul adecvat al analistului intr-o astfel de situatie – un lucru e clar : el stie ca tratamentul trebuie continuat « in ciuda acestui transfer amoros si prin acesta ». A cere reprimarea pulsiunilor, renuntare si sublimare inseamna « nu a actiona analitic, ci prosteste ». Pe de alta parte, minciuna si dismularea, ca posibile cai, sunt incompatibile cu etica psihanalistului. Prin urmare, cura trebuie realizata in abstinenta, prin asta intelegandu-se nu numai lipsa contactului fizic, cat si privarea de tot ceea ce pacientul poate dori, « deoarece acest lucru nu ar fi suportat, poate, de niciun pacient ».

Incuviintarea cererii amoroase ar fi la fel de fatala pentru analiza ca si reprimarea acesteia. « A lasa sa subziste la bolnav trebuinta si dorul, in calitate de forte care imping catre munca si schimbare si a ne feri sa le alinam cu surogate » - iata asa-numitul postulat de baza al tehnicii psihanalitice.
Ceea ce avem, prin urmare, de facut este sa mentinem « transferul amoros », cum il numea Freud, dar sa « il tratam ca pe ceva nereal, o situatie care urmeaza a fi depasita, care trebuie pusa pe seama originilor sale inconstiente si trebuie sa ajute la conducerea a ceea ce era mai ascuns in viata amoroasa a bolnavului catre constiinta acestuia – si deci la stapanire ». Cu cat facem mai mult impresia ca suntem noi insine inarmati impotriva oricarei tentatii, cu atat este mai posibil sa extragem din situatie continutul analitic.
Calea analistului este asadar alta, pentru care nu exista model in viata reala.

***

Fără îndoială, relația psihanalitică, la fel ca orice altă relație adevărată, se stabilește prin intermediul unei comunicări autentice. Regula fundamentală a analizei este aceea că analizandului i se cere să comunice toate gândurile fără vreo reținere sau selecție critică, analistul, avand, în schimb,  opțiunea de a comunica doar ceea ce el consideră a fi în interesul demersului analitic. Această asimetrie a comunicării este, desigur, elaborată simbolic de analizand.
O premisă suplimentară a teoriei contemporane a comunicării este aceea că absența comunicării este tot o comunicare; aceasta este exprimată prin „imposibilitatea de a comunica“. Astfel, ne-comunicarea afectului sau comunicarea unui afect neautentic este, în realitate, o comunicare referitoare la relația respectivă.

Abilitatea analistului de a asigura cadrul propice vindecarii nu depinde doar de capacitatea sa de a face interpretări „corecte“, ci și de aceea de a menține un interes susținut față de pacient și acel tip de relație  cu acesta.“
Freud credea că iubirea analizandului pentru analist explică de ce pacientul acceptă interpretările analistului. Ceea ce deosebește legătura obiectală cu analistul de cea din viața cotidiană este faptul că ea are loc într-un nivel al realității diferit de cel al vieții cotidiene. „Cadrul“ psihanalitic este separat de viața cotidiană prin aceea că el instituționalizează atât un contract unic, cât și un fel unic de comunicare între cei doi participanți. Din acest motiv, iluzia transferului a fost atât de des comparată cu iluzia din teatru: în ambele cazuri, afectele trăite sunt „reale“, dar trăirea afectivă are loc într-un cadru demarcat. De aici, paradoxul că iubirea de transfer este, simultan, reală și ireală.
Altfel spus, situația psihanalitică este, pentru ambii participanți, o provocare despre cum să treci de la o relație obișnuită la o relație extraordinară, și înapoi.

23 aprilie 2015

tumultuoasa, lina, dureros de frumoasa, dureroasa, cruda, jucausa, nemiloasa, fascinanta, blanda, incredibila, fantastica, seducatoare, relaxanta, bulversanta, reparatoare, vindecatoare - in terapie, totul e arta, putere, stiinta; incredere, iubire; sunet si intelegere, amploare si lejeritate; armonie, durere, suferinta, revolta, revenire, ratacire, linistire, tulburare, izbucnire, strafulgerare, mangaiere, tumult, infiorare; amintire, iertare... - ca o arie dintr-o opera nesfarsita.

6 aprilie 2015

A fi la fel, a fi diferit

    Conflictul exista, in doze mai mici sau mai mari, in fiecare dintre relatiile parinte-copil. Intrebarea este de ce apare acest conflict chiar si atunci cand suntem animati de cele mai bune intentii? Si ce se poate face atunci cand constientizam impasul si ne dorim o schimbare?... Intotdeauna este mai benefic sa observi, sa iti pui intrebari si sa actionezi curajos, mai degraba decat sa treci cu vederea si sa speri ca timpul le rezolva pe toate. Mai ales in relatia parinte-copil nu este, cred, timp "de pierdut"...
Deseori vorbim in termeni de control ori detinere a puterii, mai degraba decat de intelegere, iubire, toleranta. "Care pe care" este un laitmotiv ce isi face simtita prezenta inclusiv in relatia dintre parinte si copil. Or, chiar nu cred ca este vorba despre, sa zicem, "a nu-ti iubi parintii"... Sau despre "a nu-i respecta"... Cred ca este vorba despre mai mult decat atat.

Cred ca este vorba despre acea nevoie de a te simti acceptat, iubit si inteles ca fiind un altul, diferit (chiar daca atat de asemanator); si, in acelasi timp, despre a recunoaste ca ai de-a face cu un altul, cu trairi si stari proprii, cu o poveste de viata diferita.

A recunoaste, a constientiza acest lucru cere, din partea adultului, fireste, intelepciune, curaj, maturitate. Nu este usor si nici nu se intampla pur si simplu, fara niciun efort, doar prin natura lucrurilor.

De cele mai multe ori, tocmai aceasta nediferentiere provoaca neintelegeri, conflicte, drame uneori. "Esti al meu, esti ca mine!" - nimic mai fals. A fi sange din sangele cuiva nu inseamna a fi la fel, a simti, a gandi, a reactiona identic. A nu raspunde asteptarilor parintelui, a vedea si a simti diferit nu reprezinta o drama, un lucru neobisnuit. Din contra, uneori poate desemna normalitatea ori chiar un semnal de alarma ce nu ar trebui ignorat. Pe masura, insa, ce tocmai acest lucru se intampla si se intampla in mod repetat, distanta afectiva se mareste, iar in sufletul copilului isi fac loc neincrederea in sine, frustrarea, teama, agitatia, izolarea - intr-un cuvant, suferinta. In cele mai fericite cazuri, parintele cauta atunci ajutor - pentru copil, desigur. Un pas inainte spre indreptarea lucrurilor, insa doar partial, atata timp cat adultul nu pune sub semnul intrebarii insusi miezul relatiei sale cu propriul copil si nu cauta o cale de intelegere, de traire mai clara si mai profunda a acestei relatii.

Nu cred asadar ca poti creste un copil fericit si sanatos proiectand asupra lui propria ta versiune despre ceea ce ar putea fi ori ar putea deveni. Nu cred ca poti respira liber daca nu esti incurajat sa o faci, nu cred ca te poti bucura de viata daca in locul tau respira altcineva.

Sa ne intoarcem la inceputuri... Cand copilul ia primul contact cu aerul, este incurajat sa respire viata. De atunci, continuu, el se imbiba de frumusetea ei - de iubire, blandete, ingrijire; de rabdare, tandrete si forta vitala. Daca nimic din toate acestea nu ar exista, nici el, copilul, nu ar putea exista/rezista/supravietui/trai. Ridicarea lui catre lume aduce satisfactii si mangaie spiritul. Tot ceea ce este deja in el si tot ceea ce primeste reprezinta hrana pentru cresterea si dezvoltarea fiintei sale. Atingerile lui, mai mult sau mai putin constiente, pe masura ce creste, gesturile, privirile, mersul, sunetele devin asigurarile tale ca viata creste in el, iar tu, ca parinte, esti responsabil de felul in care se intampla acest lucru.

O psihoterapie psihanalitica poate reconstitui unele dintre verigile lipsa, poate reechilibra individul, oferindu-i libertatea, intelegerea si puterea de a se privi pe sine insusi si lumea din care face parte, poate fi (si este, in cele mai multe dintre cazuri) o relatie unica, dar nu poate fi nicicand, nu poate suplini acea relatie unica, de inceput al vietii...

23 ianuarie 2015

Parinti si copii - o relatie "in oglinda" sau Cum sa facem fata necunoscutului din(tre) noi

Grup de lucru psihanalitic (o intalnire/saptamana - 2 ore) 

Prima intalnire - luni, 9 februarie, ora 16.30
Biblioteca Judeteana Nicolae Iorga Ploiesti


Cui se adreseaza:
- oricarei persoane interesate de intelegerea mai profunda a relatiei dintre copil (indiferent de varsta) si persoanele semnificative din viata sa. 

Discutii libere si ilustrari de caz:
* Despre sensurile ascunse ale faptelor si vorbelor noastre de zi cu zi... * Despre crizele copilariei si posibilele lor cauze... * Despre anxietati, framantari, temeri... * Despre cum influenteaza propriile noastre trairi viata psihica a copilului.


- Cand incepe cu adevarat educarea unui copil? Ne dorim un copil pentru a umple golul existentei sau pentru a ne implini si a duce viata mai departe?

- Unde se sfarseste bucuria noastra si unde incepe durerea lui?

- Exista o reteta a educatiei care sa "ajute" copilul a deveni ceea ce noi am fi putut fi sau chiar mai mult decat atat? Exista o reteta a implinirii, a satisfactiei, a fericirii in
 viata?...

Va astept pentru a gandi impreuna posibile raspunsuri, dar si pentru a cauta alte si alte cai de investigare a sufletului si mintii!

7 decembrie 2014

Adolescentii, de vorba cu psihologul


Se intampla ca, de la o vreme, in mintea ta sa isi faca loc tot soiul de intrebari, iluzii, ganduri, dorinte, vise - carora ai vrea sa le dai un sens, un raspuns?... Se intampla sa te simti deznadajduit, singur, blocat intr-o situatie ori intr-o stare din care nu stii cum sa iesi, oricat te-ai stradui?... Simti ca uneori chiar si cea mai apropiata persoana pare a nu te intelege ori a nu iti putea fi de niciun folos? Astfel de lucruri se intampla, sunt firesti si chiar necesare, fiindca si ele ne ajuta sa crestem, sa ne maturizam.

Asa este Viata... - ne pune permanent tot felul de intrebari, insa, uneori, ne da putine indicii privind raspunsurile. Mai mult: exista o varsta la care, inainte de orice, ne confrunt...am cu propriile nedumeriri, trairi contradictorii, emotii, sentimente. Uneori, ne descurcam singuri, alteori ne simtim singuri. Am avea nevoie de "cineva" care sa (ne) asculte si sa ne inteleaga, insa nu stim daca acel "cineva" exista ori unde l-am putea gasi...

A sta de vorba cu psihologul, intr-o astfel de situatie, ar putea fi o varianta buna. Prin urmare, as fi incantata sa acceptati invitatia mea la o intalnire in cadrul careia sa impartasim ganduri si experiente asa cum au fost ori sunt ele traite si, mai ales, intelese, la varsta adolescentei. Va propun sa discutam deschis, fara sfaturi si fara judecati, pasind impreuna pe calea catre noi feluri de a privi ceea ce traim si de a intelege astfel incat sa ne simtim mai linistiti, mai siguri, mai confortabil cu noi si cu viata noastra.

Va astept cu drag,
Psih. Madalina Stan