Articol recomandat

Analiza personala - o investitie... pe viata!

     Cand totul in jur pare sa nu mai aiba sens, cand deznadejdea se iveste de cum deschizi ochii, dimineata, cand curajul se lupta, adese...

25 ianuarie 2016

Aleg sa traiesc - suport emotional in cancer si alte afectiuni grave

Ingrijorare, neliniste, tristete, apatie? Sunt stari cat se poate de firesti. Important este sa stii cum sa treci prin ele si ce sa faci atunci cand ai nevoie de un sprijin. Un prim pas ar fi sa vorbesti despre ce te doare, sa pui intrebari si sa cauti raspunsuri - altele poate decat cele pe care le stii deja. Te invit sa faci un prim pas catre a afla mai multe despre tine si despre ce te nelinisteste ori te ingrijoreaza - un pas important catre a cunoaste, a intelege, a simti diferit. Vei avea, in plus, ocazia sa afli in ce consta o psihoterapie si in ce fel te poate ajuta.

Daca alegi sa faci o programare in perioada 25 ianuarie - 25 februarie, beneficiezi de doua intalniri gratuite, fiecare a cate 60 minute. Impreuna, intelegem mai bine durerea, tristetea, viata, gandurile spuse si nespuse.

Programari: 
Psih. Madalina Stan
tel. 0723.508.599.

9 ianuarie 2016

Singuratate si psihoterapie




Despre singuratate s-a vorbit si se tot scrie. Ca despre orice, de altfel. Felul in care fiecare o face difera insa... Despre siguratate imi vorbesc si pacientii care intra in cabinet. Fiecare, in felul sau. Despre singuratate ar putea vorbi oricare dintre noi daca am avea curajul sa recunoastem ca, de fapt, toti traim in mijlocul unei imense singuratati, inconjurati si interactionand mai mult sau mai putin cu altii. In singuratate, suntem cu adevarat noi insine.

In singuratate, nu e loc sa ne mintim. Acolo, de fapt, se traieste realitatea. Acea realitate pe care o stim doar noi - nevazuti, neauziti, nestiuti de nimeni. Acela este locul in care, dupa ce sfarsim prin a ne minti pe noi si pe ceilalti, lasam frau liber tumultului de stari, fantasme, ganduri si intrebari.

Singuratatea, dupa cum stim, la inceput, sperie. Pentru ca – e usor de zis – ne nastem singuri, dar nicidecum nu crestem asa, ci exista intotdeauna un celalalt acolo, langa noi, oferindu-ne certitudinea, sau poate doar iluzia, ca nu suntem singuri. Din momentul in care stim ca celalalt exista, incetam a ne mai considera singuri, desi petrecem deseori astfel de clipe ce cresc si sporesc in intensitate odata cu noi. Iluzia de a nu fi singur functioneaza pana la un moment dat si ne tine la adapost de insasi spaima de a nu mai fi – caci cine nu a trait senzatia de a-si dori sa renunte la el insusi odata cu disparitia, intr-un fel sau altul, a celuilalt. Singuratatea este acolo pentru a ne obisnui insa cu toate acestea si cu noi insine, pentru a ne invata sa aflam despre noi si sa cautam a ne intelege mai bine - atata timp cat celalalt doar evadeaza intr-un spatiu al lui, dincolo de noi, pentru a lasa astfel loc propriului nostru spatiu, propriului nostru destin.

Zilnic ne lovim de singuratate, dintotdeauna si pana la capat. Nu o cautam, de cele mai multe ori nici nu vrem s-o recunoastem, insa ea e acolo, cu noi, in fiecare clipa, si – la inceput, ajutati de certitudine ori doar de iluzie – ajungem sa invatam a trai, sau nu, cu ea. Cu timpul, ajungem sa o dorim, insa asta desigur, daca, asa cum spuneam, initial am avut certitudinea unui celuilalt, plecat apoi si revenit, si iar plecat, in spatiul sau, din care treptat am invatat ca se va intoarce, sau poate nu – cert este ca acest joc originar de du-te-vino se contureaza a fi de fapt jocul vietii pe care cu totii ajungem sa-l traim: a fi/a nu fi, a iubi/a nu iubi, a veni/ a pleca, a trai/a muri.

In singuratate, viata noastra capata orice forma si, inevitabil, avem a ne confrunta cu ea. Nu exista viata fara singuratate, exista doar oameni care fug de ea ori oameni care accepta sa gandeasca si sa vorbeasca despre ea, sa o cunoasca, sa o inteleaga si sa invete a trai cu ea. Singuratatea poate ascunde lucruri despre care stim numai noi, cautand a le tine departe de altii; singuratatea, in schimb, ne poate apropia prea mult de noi insine, atat de mult incat sa ne dorim a fugi de ea in orice fel posibil. Singuratatea poate fi balsam, dar poate fi si chin; poate fi dorita, si poate fi urata; poate fi sau poate nu...

Despre astfel de singuratati vorbesc cei ce intra in cabinetul de psihoterapie, caci despre singuratate se vorbeste, in toate felurile posibile, fie ca vrei, fie ca nu vrei, fie ca o accepti si o intelegi in cele din urma, fie ca nu. Singuratatea aceea dureroasa este cea care-i impinge pe multi catre cabinet, caci a nu sti sa-ti traiesti singuratatea poate insemna adesea suferinta, boala, prabusire.

Cateva reflectii…
In singuratate, nu exista cuvinte. Sau, cel putin, nu le putem rosti. Exista doar un soi de agonie... Nu ne putem vorbi singuratatea - totusi, daca izbutim sa o descoperim si sa ramanem acolo, in singuratatea noastra, este posibil (doar posibil) sa tasneasca unele fragmente dintr-un limbaj in care sa putem vorbi despre ea, si, poate ca vorbind, vom gasi un ecou in singuratatea altcuiva.
Cufundati in cea mai adanca singuratate, nu ne putem simti nicidecum bine. Inconjurati de disperare, ne gandim ca nimeni altcineva nu s-a mai simtit vreodata asa. “Doar eu!”… Deseori, apare si un sentiment intens de rusine – oricat de mult s-ar vorbi, in societatea noastra, despre singuratatea eroica sau creativa, nu este deloc acceptabil sa spui “Eu sunt singur”. Pastram acest secret fata de altii, adesea chiar si fata de noi insine. Si atunci, cum sa patrunzi in miezul singuratatii cuiva si sa ajungi sa vorbesti despre asta?... Iata idealul psihoterapiei.
Nu putem impartasi singuratatea, dar, poate, in atingerea unei maini, intr-o privire profundă, intr-un gest, intr-o metaforă indepărtata sau chiar, ocazional, intr-o interpretare, poate fi creat ceea ce William Blake numeste un moment care “odata dibuit, poate repara fiecare moment al zilei daca este corect plasat”. Despre asta este vorba si intr-o psihoterapie. Despre Momente… Despre Clipe.

A vorbi despre, a vorbi cu
Psihoterapia este un tip special de conversatie – un mod ciudat de a invata limbajul prieteniei. Este o intalnire, un schimb – in acelasi timp, egal si asimetric. Acest paradox este elocvent exprimat de o pacienta, sa o numim A. – singura, disperata, implicata intr-o relatie haotica, avand deja mai multe tentative de suicid. Iata cum rezuma ea continutul unei sedinte de terapie:
“Cred ca am fost capabila sa ma deschid catre tine si sa ma exprim astfel incat sa ma poti vedea chiar asa cum sunt, cu toate slabiciunile si sentimentele care ma chinuie. Am simtit clar ca m-am deschis cat de mult am putut si ca am dat cat de mult am putut din starile mele, din adevarul meu, dar, desi le-am discutat si am vazut unele lucruri dintr-o perspectiva diferita, nu am putut merge mai adanc pentru ca a fost ceva intr-o singura directie - Nu vreau sa-mi spui toate sentimentele si gandurile legate de viata ta, dar este dificil atunci cand unul simte ca da totul despre el, iar asta se intampla unilateral. Desi te-am simtit intelegand multe din cele ce am exprimat, mi-as fi dorit poate sa-mi fi dezvaluit cu adevarat ce simti si nu sa fi actionat ca un analist fiindca simt ca, atunci cand ajungem undeva, spui ceea ce e corect sa spui, in loc de ceea ce simti cu adevarat”.
Desi tulburata si confuza, A. se regaseste  intr-un spatiu suficient de sigur pentru a incepe sa iasa din izolarea sa si sa se aventureze in necunoscut, ajutata de intelegerea binevoitoare a terapeutului sau. Ea are nevoie “sa daruiasca” si ofera drept cadou “adevarul” vietii sale. Totusi, nu poate face asta decat intr-o intalnire intima, reciproca – a da si a primi, a impartasi cu alta persoana care sa se deschida de asemenea catre ea si nu doar “sa joace un rol”. Ea cauta o conversatie autentica si incredere reciproca, astfel incat sa se simta libera sa exploreze nu doar de una singura, ci si impreuna cu celalalt. Are nevoie ca ceilalti sa aiba nevoie de ea.

In acest caz, A. recunoaste natura speciala a conversatiei cu scopul sau terapeutic specific. Ea caută o prietenie, dar gaseste o prietenie intr-un anume fel curioasa. Ii este clara si diferenta dintre a vorbi despre si a vorbi cu. Ea cauta o egalitate în sensul unui respect reciproc si un schimb onest al sentimentului de a vorbi cu, dar accepta o asimetrie cu privire la despre ce se vorbeste. Cu scopul de a se deschide catre noi experiente, de a iesi din singuratatea ei pustie si totusi auto-protectoare, pledeaza pentru ajutor in exprimarea nevoii ei de autenticitate, de incredere, de sensibilitate. Cu alte cuvinte, a nevoii ei de dragoste.
In clinica, psihoterapeutul este pe jumatate artist, pe jumatate om de stiinta. Este necesar ca el sa fie capabil sa vorbeasca in cele mai diferite moduri, sa gaseasca frazele corespunzatoare pentru a raspunde oricarui pacient ce sta pe scaunul din fata sa.

            “Pierdut intr-un nicaieri”
          J. se uita in sus. Privirile ni se intalnesc, iar ea zambeste. Sau, mai degraba, noi zambim. Isi prinde mana, iar eu raspund. O invalui cu blandete. “Pierdut intr-un nicaieri”. Un poem. Un poem corporal ce se naste in spatiul dintre noi. La trei si jumatate? Acele ceasului se misca incet si totusi parca stau in loc. O clipa”.
            Pentru a continua aceasta poveste, vom face trimitere la descrierea atat de pertinenta a capacitatii copilului de a se juca singur, realizata de Winnicott. Cu ajutorul mamei, bebelusul paraseste lumea fuziunii, o lume in care nu exista deosebire intre el si mama sa, intre mine si ne-mine; o lume in care toate visele se indeplinesc, iar intre dorinta si adevar nu exista deosebire. Mama reflecta actiunile bebelusului si ii inapoiaza ceea ce el ii transmite. Copilul ajunge sa se cunoasca pe sine observandu-se in mama sa, si intr-un mod anume pe chipul acesteia. Mama nu este insa doar o oglinda. Ea ii este alaturi in explorarile sale, relatia intre cei doi ca indivizi unici existand inca de la inceput. Similaritatile si legaturile sunt de o importanta vitala, la fel si diferentele - esecurile de a comunica, de a oferi raspunsuri in aceasta conversatie timpurie conduc copilul spre a-si recunoaste o identitate distincta de cea a mamei sale. In copilaria mica, la fel ca in viata de adult, neintelegerile in conversatie faciliteaza noi descoperiri, intr-un act de reajustare.  Acest lucru presupune mentinerea dialogului.

            Jocul se petrece intr-o zona de tranzitie intre starea de fuziune cu mediul inconjurator si recunoasterea separarii de obiectele externe. Sentimentul de omnipotenta a bebelusului se amesteca aici cu realitatea dura, a lumii inconjuratoare. In spatiul de joaca sau “spatiul potential” exista o zona intermediara, o interatiune intre ceea ce este subiectiv, halucinatoriu si ceea ce este perceput ca fiind obiectiv.
Identitatea copilului evolueaza o data cu preocuparea sa pentru conflicte, amestecuri, combinatii, destramari si re-creari ale realitatii interne si externe. La inceput, identitatea sa este precara, el avand nevoie de prezenta tandra si increzatoare a mamei care se afla “acolo” si care poseda disponibilitatea ca, desi uitata, sa fie inca o data adusa in memorie. Initial, mama buna completeaza actiunile copilului, insa ulterior ea introduce propriul sau joc si descopera cum copilul sau se deosebeste de ceilalti prin capacitatea de a-i placea sau a-i displacea aparitia unor idei ce nu-i apartin, nu sunt ale sale – ori inca nu sunt ale sale. Ea nu intervine prematur. Abia atunci cand soseste momentul, i se alatura, cu propriile sale idei, si creeaza un joc de singur-impreuna de la care se vor dezvolta relatiile personale mult mai complexe ale vietii de adult. Spatiul de joc este la adapostul fricii de singuratate – de dizolvare in ne-fiinta.

“A pierde iubirea” sau “frica de singurate”
Singuratatea induce neliniste. Sentimentul predominant este de a fi fost abandonat, parasit, expus sau in pericol. Desi este o experienta des intalnita, calitatea dureroasa a singuratatii favorizeaza tendinta de a o evita ori indemnul de a o remedia ori contracara. Obisnuinta face ca, neputand intotdeauna sa atenuam ori sa corectam, avem tendinta de a o reprima. Poate tocmai acest fapt a facut ca, in ultimii ani, subiectul sa beneficieze de o atentie stiintifica sporita. Un mod rezonabil de a gandi este ca, mai devreme sau mai tarziu, nimeni nu scapa de experienta singuratatii.  In plus, simtim cu totii, cel putin in treacat, o oarecare senzatie de respingere a perspectivei singuratatii. Intr-adevar, cele mai multe evitari ale acestei stari eludeaza constientizarea. Pentru multi dintre noi, o parte apreciabilă a vietii constă dintr-o fuga de singurătate, uneori frenetica, alteori disperata. Sociabilitatea compulsiva constituie doar una dintre multele sale manifestări deghizate.
De ce am lua totusi in considerare o stare emotionala care, desi stresanta, nu este, in mod intrinsec, o boala ori o tulburare? Desi tulburarea emotionala presupune singuratate, evidenta sau ascunsa, reciproca nu este neaparat adevarata: persoana singuratica, nefericita în singurătatea sa, nu este, neaparat, afectata la nivel mental. Cu toate acestea, persoanele afectate de tulburări mentale sau emotionale par a fi mai singure decât cele sanatoase. Acest lucru poate fi util pentru a recunoaste limitele dintre psihopatologie si sănătate: persoanele sanatoase folosesc singuratatea ca precautie impotriva nemultumirii, in timp ce persoanele nefericite fac din ea un scut impotriva auto-devalorizarii si o reamintire a faptului ca singuratatea, la un moment dat, nu este neaparat un obstacol in calea unei eventuale re-conectari.
La vremea aparitiei sale, articolul “Singuratatea” (1959) al psihiatrei germane Frieda Fromm-Reichmann a fost unul dintre cele relativ putine scrieri din domeniul psihiatriei si psihanalizei avand ca subiect singuratatea. Printre autorii care mai abordasera acest subiect se numarau Spitz, Anna Freud, Sullivan, Suttie, Lindner, Mitchell, Karl Menninger, and Zilboorg.
Punand singuratatea in legatura cu anxietatea, Fromm-Reichmann afirma ca ceea ce este, de obicei, numit separare-anxietate este de fapt frica de singuratate si ca anxietatea este un raspuns la "pierderea anticipata a iubirii si aprobarii din partea unor persoane semnificative". Frica de singurătate se datorează, in parte, anxietatii de separare, vizand, în alti termeni, teama pierderii de obiect. Acest lucru este similar cu punctul de vedere exprimat de Nunberg: "Dorul de obiectul pierdut exprimă... strădania de a alunga teama de pierdere a iubirii, care este, frica de singurătate". El leaga frica de singuratate de pericolul pierderii obiectului, in absenta perceperii mamei - “…prima tranzitie de la anxietatea automat biologica la anxietatea psihica” – si adauga “pe baza acestei ipoteze teama copilului si, de asemenea, in general, a adultului de a fi singur, precum si faptul ca singuratatea ar putea deveni inteligibila”.
În ceea ce priveste psihoterapia cu o persoana singuratica, Fromm-Reichmann aminteste lucrarea lui O. Will și R. Cohen, (1953, p. 263), mentionand că "medicul ar trebui să isi ofere prezenta...". Ea valideaza utilizarea sincronizarii atunci cand terapeutul recunoaste singuratatea si sublinieaza ca el, terapeutul, trebuie să isi depaseasca primul propria singurătate si teama de acea stare, pentru a fi în măsură să suporte sensul excluderii în prezenta pacientului izolat psihotic.
Studiile experimentale asupra izolarii au fost citate pentru a ilustra potentialul său in a produce dezintegrarea personalitatii si simptome psihotice. Ea arunca o privire si asupra altor experiente emotionale mai putin luate in considerare, alaturi de singuratate – durerea, speranta, obisnuinta de a-ti face griji, invidia. “Singurătatea în sine joacă un rol mult mai important în dinamica tulburărilor mintale decât am crezut pana acum", este de parere Fromm-Reichmann, a carei convingere este, prin urmare, ca intelegerea singuratatii este importantă pentru intelegerea tulburarii psihice.





25 august 2015

PASI CATRE TINE

Clinica medicala Andodent Ploiesti (str. Ulierului nr. 20).
Joi, 27 august, orele 17.00 - 18.30.
Vacanta inseamna de cele mai multe ori bucuria de a te regasi, de a fi impreuna cu cei dragi, de a calatori in spatii neexplorate inca; dar poate insemna deopotriva singuratate, neliniste, tristete, apatie. Important este sa stii cum sa treci prin toate acestea si ce sa faci atunci cand simti ca ai nevoie de un sprijin.
Un prim pas ar fi sa vorbesti despre ce te doare, sa-ti pui intrebari si sa cauti raspunsuri, altele poate decat cele pe care le stii deja. Te invit si te sustin in a face asadar un prim pas catre a te cunoaste, a te intelege, a te simti mai bine. Vei avea ocazia sa afli in ce consta o psihoterapie, daca si in ce fel te poate ajuta. Un prim pas catre tine si o prima intalnire gratuita ce ar putea deschide calea catre viata ta asa cum ti-o doresti.
Cei interesati sunt rugati sa-si anunte participarea la tel. 0723.508.599
Psih. Madalina Stan

18 august 2015

Despre singuratate (I)

Despre singuratate s-a vorbit si se tot scrie. Ca despre orice, de altfel. Felul in care fiecare o face difera insa... Despre siguratate imi vorbesc si pacientii care intra in cabinet. Fiecare, in felul sau. Despre singuratate ar putea vorbi oricare dintre noi daca am avea curajul sa recunoastem ca, de fapt, toti traim in mijlocul unei imense singuratati, inconjurati si interactionand mai mult sau mai putin cu altii. In singuratate, suntem cu adevarat noi insine.

In singuratate, nu e loc sa ne mintim. Acolo de fapt se traieste realitatea. Acea realitate pe care o traim, o stim doar noi - nevazuti, neauziti, nestiuti de nimeni. Acela este locul in care, dupa ce sfarsim prin a ne minti pe noi si pe ceilalti, lasam frau liber tumultului de stari, fantasme, ganduri si intrebari.

14 august 2015

Simptomul si cura psihanalitica

     Imi place sa invat din carti, dar nu-mi place sa vorbesc din carti. Imi place sa scriu, sa ascult si sa le vorbesc oamenilor - nu din carti, ci din suflet, asa cum am invatat... Imi place sa simt si cred ca cele mai autentice ganduri se nasc din experientele traite, din contactul cu realitatea, oricare ar fi ea.

     Venirea la cabinet presupune asumarea realitatii si incercarea de a o deslusi. Unora le iese, altora nu - se stie doar ca functionam pe niveluri diferite de trairi, de acceptare a realitatii, de putere de a suporta conflictul; atat de diferite incat nimic nu poate garanta, cel putin in decursul intalnirilor preliminare, cat timp cei doi, terapeut si pacient, vor lucra impreuna ori care vor fi intensitatea, adancimea si efectele terapiei. Asta si pentru ca uneori suntem pregatiti pentru a ne aventura in propria noastra viata, alteori, nu.

11 august 2015

Ganduri, cuvinte, sensuri, emotii - incursiune in psihoterapia psihanalitica


1. Psihoterapie psihanalitica individuala

Criza financiara, pierderea locului de munca, crizele conjugale, abuzuri de tot felul, suferinta pierderii unei persoane dragi – sunt tot atatea posibile intamplari nefericite ce apar pe timpul vietii. Exista persoane la care astfel de intamplari lasa urme adanci, toate aspectele vietii fiind perturbate - relatiile afective, viata sociala, cea profesionala. Acesti oameni nu mai au puterea de a cauta singuri solutii. Nu mai cred in ei insisi. Nu mai au incredere in ceilalti, in viitor.
Cum poti fi ajutat?
Specifica gandirii psihanalitice este concentrarea pe ceea ce este unic in fiecare pacient. Ghidat de asocierile libere pe care invata sa le faca si de interpretarile psihoterapeutului, pacientul ajunge sa faca legatura intre ce a fost invatat sa traiasca si ce descopera ca i se potriveste cu adevarat, intre cauzele suferintei sale si felul in care viata i se poate schimba. Intalnirile regulate permit crearea unui cadru specific in care nevoile, fricile, sentimentele de vinovatie sau agresiunea sa poata fi exprimate si (re)gandite diferit, in compania terapeutului. Prin observarea, interpretarea si intelegerea diferita a tot ce a fost dificil, epuizant, traumatizant, se construieste in timp calea catre rezolvarea acelor probleme pe care pacientul nu le-a putut rezolva el insusi, pana acum. 
Sa redea speranta, gustul pentru viata, increderea in sine - iata in ce consta munca unui psihoterapeut. Dar sunt, oare, toate acestea posibile?... Cum sa stim fara sa incercam? Primul pas este asadar sa recunoastem faptul ca ceva nu merge bine in viata noastra si sa cerem ajutor. Dupa aceea, orice va fi posibil...