Doctori de suflete
Pentru unii, viata inseamna pasiune, pentru altii curaj. Pentru toti, fascinatia vietii merita a fi descoperita, insa nu fara un efort pe masura.
Devenim mai puternici, cu cat intelegem mai mult; devenim mai intelepti, cu cat traim mai mult si invatam din asta... Iar acest lucru este valabil si in terapie!
Mi-a facut placere ori de cate ori am avut ocazia sa cunosc astfel de oameni si de experiente si sa scriu despre ele. Despre dorinta, forta, ambitie si puterea de a nu renunta!
Iata mai jos o scurta selectie de articole in care doctorii de suflete impartasesc din experientele lor, vorbind despre ce inseamna cadru, relatie, beneficii in terapie...
Regulile tehnice si etice internationale ale psihanalizei
In ultima vreme s-a discutat mult in cercurile psihanalitice despre reguli... faimoasele reguli de cadru ale psihanalizei... si despre reactia publicului mai mult sau mai putin avizat la ele.
De ce regulile psihanalitice starnesc reactii atat de puternice in randurile publicului?! Freud a spus: rezistenta la psihanaliza...
De fapt, raspunsul acesta ne multumeste numai dupa ce pacientul a
acceptat contractul cu psihanalistul in functie de care pot fi discutate
abaterile. Restrictionarea relatiei sociale analist-pacient are
rolul de a crea un spatiu terapeutic cat mai larg / continator pentru
manifestarile variate ale functionarii psihice a pacientului. Astfel,
limitarea relatiei sociale faciliteaza transferul, deoarece extinde
posibilitatea unei relatii simbolice in care pacientul se va orienta catre psihanalist asa cum stie sa o faca din relatiile sale anterioare fundamentale...
Fundatia Generatia
- scoala de formare din Romania in psihanaliza copilului - pune la
dispozitia publicului roman (a carui cultura in domeniu e tot la
inceput, din cauza insuficientei popularizari a psihanalizei), setul de
reguli tehnice si etice internationale ale psihanalizei pentru copii si
adulti, pe care le afisam si aici:
www.cafegradiva.blogspot.comCura psihanalitica se ghidează după reguli tehnice şi etice care decurg din teoria funcţionării aparatului psihic, teoria dezvoltării afective şi intelectuale, teoria psihogenezei tulburărilor psihice şi teoria traumei.
Respectarea acestor reguli tehnice şi etice reprezintă un aspect esenţial şi una dintre condiţiile reuşitei curei psihanalitice.
Întâlnirile preliminare constau în evaluarea diagnostică şi structurală. Aceste întâlniri preliminare duc la un efect terapeutic şi trebuie să se soldeze cu cea mai bună indicaţie terapeutică.
Formularea indicaţiei de terapie are loc după încheierea perioadei de evaluare preliminară.
Contractul terapeutic este încheiat între psihanalist şi client şi între psihanalist şi părinţi / tutori legali în cazul copiilor şi adolescenţilor minori.
Contractul terapeutic contine urmatoarele reguli si exigente:
- Durata şedinţei este de 45 minute, fără a putea fi prelungită în caz de întârziere.
- Frecvenţa variază de la una la cinci şedinţe pe săptămână, faţă în faţă sau pe divan.
- Plata şedinţelor şi modalităţile de plată sunt comunicate de la început, iar modificările ulterioare – mărire sau micşorare de preţ – sunt în principiu în raport cu inflaţia sau cu alte considerente ce ţin de realitatea externă sau / şi internă a pacientului.
- Toate şedinţele sunt obligatoriu plătite, indiferent de natura motivelor care determina absentele. Această regulă asigură exigenţa de continuitate terapeutică, de spaţiu, de timp şi de relaţie terapeutică.
- Teoria funcţionării aparatului psihic şi exigenţele tehnice care decurg din aceasta impun analiza motivelor conştiente şi inconştiente şi a beneficiilor (primare, secundare sau / şi simptomatice) ale absenţelor la şedinţe.
- În măsura posibilului şi pentru respectarea cadrului este indicat ca vacanţele terapeutului şi ale pacientului să coincidă.
- Confidenţialitatea conţinutului şedinţelor este asigurată prin codul etic al psihanalistului şi prin contractul implict sau explicit cu pacientul / clientul.
- Nimic din conţinut, simptome sau problematică nu poate fi comunicat fără acordul pacientului / clientului.
- Comunicarea ştiinţifică a cazurilor trebuie să ţină cont de două reguli de bază: acordul pacientului şi mascarea identităţii pacientului în aşa fel încât doar el singur şi numai el să se poată recunoaşte în textul ştiinţific prezentat.
- Deciziile importante sunt în prealabil discutate în cadrul şedinţelor de psihanaliză. Anumite decizii pot fi simptomatice sau decurgând din aspecte ale funcţionării pacientului în viaţa sa sau în cadrul procesului terapeutic. Din acest motiv este absolut necesară analiza lor în şedinţă înaintea trecerii la act.
- Întreruperea sau sfârşitul terapiei se fac de comun acord, dar nu fără a analiza motivele şi starea de fapt actuală a pacientului.
- În cazul psihanalizei copiilor, terapia prin joc si importanta relaţiei cu părinţii impun procesului caracteristici speciale.
- Terapeutul va răspunde în şedinţe separate solicitărilor de întrevedere ale părinţilor, iar copilul va fi informat asupra acestor întrevederi cu părinţii.
- Părinţii sunt datori să răspundă solicitării pentru întrevedere a terapeutului.
- În cazul adolescentilor, aceştia vor fi informaţi atât despre solicitarea părintilor, cât şi despre aceea a terapeutului pentru întrevederile separate.
- Psihanalistul comunică într-un mod terapeutic şi / sau interpretativ anumite conţinuturi, în scopul de a cataliza şi facilita comunicarea adolescentului cu familia sa, de a calma angoasa parentală şi a crea o atmosferă care să nu intensifice rezistenţa la terapie/schimbare/ evoluţie.
- În toate cazurile este indicată restrângerea la maximum a relaţiilor personale din afara relaţiei terapeutice.
Client sau pacient? Psihoterapie sau dezvoltare personala?
Am fost intrebat de multe ori cum numesc persoanele cu care lucrez : clienti sau pacienti?
Intrebarea tradeaza anxietatea: “Sunt
bolnav, sunt nebun, daca merg la un psihoterapeut? Imi vei pune un
diagnostic, o eticheta, doctore?”
Marturisesc ca este o intrebare care ma pune in dificultate.
As putea raspunde simplu: “Nu, nu esti
bolnav, vrei doar sa te cunosti pe tine insuti. O parte din tine vrea sa
se exprime, a vrut dintotdeauna, dar nu a gasit contextul potrivit,
persoana potrivita, nu a fost incurajata sa se exprime. S-a temut ca va
fi judecata, etichetata, respinsa, exclusa… asa cum te temi chiar acum
cand imi pui aceasta intrebare.”
As putea raspunde in acest fel si as fi
100% sincer. Cand lucrez cu cineva, nu ma gandesc niciodata ca acum fac
psihoterapie, acum fac coaching psihodinamic, acum fac dezvoltare
personala. In fata mea este o persoana care are nevoie sa inteleaga ce
se petrece cu ea insasi, ce se petrece in relatiile sale. De aceea imi
place psihanaliza: acolo sunt doi oameni care cauta impreuna sa
inteleaga.
Nu obisnuiesc sa impart oamenii in
sanatosi si bolnavi. Nu imi place sa inghet lumea in etichete. Imi
place sa vad lumea in schimbare, sa vad cum lucrurile se schimba. Caci
ele se schimba, chiar daca noi nu sesizam intotdeauna acest lucru.
Pentru mine exista doar oameni care vor
sa inteleaga si oameni care nu sunt interesati (inca) sa inteleaga. Mai
precis, oameni carora nu le-a venit timpul pentru a cauta sa inteleaga.
Caci pentru fiecare persoana exista un timp anume cand nevoia de a
intelege se activeaza si se impune imperios.
Ceea ce face psihanalistul se rezuma la o
schema foarte “simpla”: este vorba despre o maniera (intr-adevar
speciala, specifica, nu prea usor de achizitionat) de a asculta, de a
intelege si de a comunica ceea ce a inteles. Asta-i “tot”: ascultare
profunda, intelegere profunda, comunicare profunda.
Privind lucrurile in acest mod, eu insumi
m-am intrebat deseori daca cunoasterea psihologica nu ar trebui
“eliberata” din perimetrul psihoterapiei si dusa in sfera educatiei si
stiintelor comunicarii.
(Intr-o anumita masura, acest lucru se
intampla deja de foarte multa vreme. Din fericire, peste tot in lume
exista un interes din ce in ce mai mare pentru psihologie si tendinta de
a vedea in cunoasterea/intelegerea psihologica o abilitate esentiala
pentru viata sociala este tot mai evidenta. Asa cum scriam la un moment
dat pe acest blog, este probabil ca in viitor cunoasterea psihologica sa
se transforme intr-o exigenta educationala la fel importanta precum
scrisul si cititul).
Prin urmare, de ce psihoterapie? Nu mai bine… consiliere, coaching sau dezvoltare personala? Nu-s termeni mai prietenosi, mai accesibili, mai apti sa entuziasmeze?
Parca…da. Oricum termenul de pacient nu
este intru totul adecvat. Trimite la relatia medic-pacient, o relatie in
care pacientul joaca mai degraba un rol pasiv. Nu este cazul in
psihoterapia psihanalitica: psihanalistul nu ofera retete (nici macar
“retete ale succesului”), ci ajuta persoana sa-si gaseasca propriile
forme de a se exprima si de a se construi pe sine.
Pe de alta parte, nici termenul de client
nu mi se pare inspirat. Trimite cu gandul la o relatie de tip business.
“Clientul nostru, stapanul nostru” – ei bine, nu este deloc cazul
psihoterapiei psihanalitice. Cat despre strategiile de tip win-win din
business…cu rare exceptii, ele exista doar la nivel declarativ.
Relatia in psihoterapie este cu totul
alta. Daca cineva se gandeste sa se faca psihoterapeut pentru a face
“profit” si a castiga bani, ii recomand sa se reorienteze profesional
cat mai curand. Deopotriva spre binele lui/ei si al persoanelor cu el/ea
care lucreaza.
Entuziasmul care a insotit ideea de a
renunta la termenul de psihoterapie in favoarea unor termeni mai
prietenosi de genul dezvoltare personala s-a estompat brusc in momentul
in care o remarca a unor maestri buddhisti m-a “lovit” intr-o maniera
Zen:
“A nu recunoaste suferinta inseamna a perpetua suferinta”.
Mi-a adus aminte de corolarul
psihanalitic: problemele persista si se acumuleaza atata vreme cat raman
la nivel inconstient. A nega o problema nu inseamna a o rezolva.
Termenul psihoterapie este adecvat atat
timp cat exista suferinta. Nu doar suferinta in forme extreme (boli
psihice), ci suferinta in forme mai putin spectaculoase, dar
omniprezente: suferinta de a nu rezona cu cineva, de a nu fi inteles, de
a fi respins/exclus/parasit, de a nu avansa profesional, de a nu-ti
valorifica potentialul la maxim, de a nu trai conform visurilor tale, de
a nu putea lega relatii satisfacatoare, de a nu fi apreciat, de a nu ti
se recunoaste meritele, de a nu gasi un sens in viata, suferinta
provocata de invidie, gelozie, abandon etc etc etc.
Cu acest gen de suferinta se lucreaza in psihoterapie.
Suferinta emotionala este prezenta la tot
pasul, nu scuteste pe nimeni si, probabil tocmai pentru ca este atat de
prezenta, cei mai multi oameni o iau ca atare, nici nu-si mai pun
problema prevenirii, ameliorarii sau vindecarii ei. Uneori nici macar nu
ajung sa o recunoasca.
In spatele oricarei motivatii catre
dezvoltare personala vom gasi una din formele de suferinta enumerate mai
sus. Mai mult, un demers de dezvoltare personala nu da rezultate daca
nu se ajunge la punctele vulnerabile.
Deci …
De ce psihoterapie? Pentru ca exista suferinta si a nu recunoaste suferinta inseamna a perpetua suferinta.
….
P.S. Care este momentul in care dorinta de a intelege devine importanta?
Invariabil, momentul in care insatisfactia depaseste satisfactia. Progresul isi are originea in insatisfactie.
Autor:
Virgil Ricu, psihoterapeut cu formare in psihoterapia psihanalitica.
Video | Aţi suferit o traumă psihică? Iată cum puteţi face faţă efectelor ei!
Dintre persoanele adulte din România, se estimează că peste 70% au trăit sau vor trăi experienţa a cel puţin unui eveniment traumatic la un moment dat în viaţa lor, iar trauma psihică este responsabilă pentru aproape 50% din totalul problemelor emoţionale şi psihice. Deşi îngrijorătoare, această statistică nu este deloc surprinzătoare de vreme ce un număr deosebit de mare de situaţii de viaţă au potenţial traumatizant, de la separarea de persoanele dragi, situaţiile de abuz ori pierderea locului de muncă şi până la accidente, conflicte ori catastrofe naturale.
Trauma este o reacţie normală la o situaţie anormală. Spre deosebire
de stres, care afectează temporar psihicul, acesta tinzând să-şi
recapete echilibrul în mod natural, trauma ne diminuează capacitatea de a
gestiona problemele cu care ne confruntăm, provocând rupturi la nivelul
psihicului.
"Oamenii obişnuiesc să spună că 'li se rupe sufletul' sau că 'îi doare foarte tare'. În urma evenimentului traumatic, se pierde ceva din noi, se creează în interiorul nostru o ruptură, ruptură pe care noi, specialiştii, o numim traumă psihică. Rareori însă observăm trauma, cel mai adesea făcându-se vizibile efectele pe care ea le are în viaţa noastră", explică Conf. Univ. Dr. Diana Vasile, Preşedinte al Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei şi Preşedinte al Comitetului Ştiinţific al Congresului Naţional de Psihotraumatologie 2011.
Trauma ne poate afecta la nivel emoţional, fizic, cognitiv, comportamental şi relaţional. Anxietatea, fobiile, sentimentele exagerate de frică, vină, ruşine, neputinţă, atacurile de panică, pot fi semne că un eveniment în care am fost implicaţi sau la care am fost expuşi şi-a pus amprenta traumatică asupra noastră. Simptomele emoţionale sunt adeseori însoţite de manifestări fizice ale efectelor traumei, printre cele mai comune fiind lipsa apetitului, dificultăţile de somn, scăderea nivelului de energie, disfuncţiile sexuale fiind printre cele mai comune.
De asemenea, nu este deloc neobişnuit ca, din dorinţa de a masca simptomele traumei, unele persoane să adopte comportamente compulsive şi adictive, cum sunt abuzul de alcool, droguri, mâncare. Altele pot manifesta simptome cognitive, precum dificultăţile de concentrare, scăpări de memorie, refuzul de a lua decizii.
De vreme ce traumele se petrec adesea în contextul relaţiilor - spre exemplu, abuzul, abandonul, neglijarea, lipsa suportului celorlalţi, separarea de persoane dragi, efectele traumei pot fi de natură relaţională. Cel mai frecvent ostilitatea, izolarea, problemele sexuale, frica puternică de abandon şi respingere, dorinţa de a-l controla pe celălalt sunt semne ale traumei psihice.
Tratamentul traumei: triada medic de familie - psihiatru - psiholog
"Poate că cel mai des situaţiile de traumă le pot observa medicii de familie, căci oamenii vorbesc mult mai frecvent cu aceştia decât ar putea să o facă cu un psiholog sau psihiatru. Astfel, medicul de familie este primul care intervine, trimiţând persoana la un consult de specialitate. Apoi, psihologul poate interveni, dacă simptomele nu sunt atât de grave încât să afecteze funcţionarea de zi cu zi. Dacă însă funcţionarea este grav afectată, cel mai bine este să apelăm la un psihiatru. Aceşti trei specialişti sunt cei mai îndreptăţiţi să recunoască o traumă psihică şi să recomande cea mai bună cale de urmat", afirmă Conf. Univ. Dr. Diana Vasile.
Tratamentul traumei psihice urmează, în cele mai multe dintre cazuri, două mari direcţii: tratamentul psihologic şi cel medicamentos. În funcţie de severitatea simptomelor, tratamentul medicamentos însoţeşte sau chiar precede cura psihoterapeutică.
În lipsa unui tratament adecvat, persoana riscă să fie copleşită de efectele traumei, dezvoltând blocaje în unele zone de viaţă şi pierzându-şi vitalitatea de a rezolva problemele specifice respectivelor arii.
"Aceste blocaje personale pot fi depăşite! Încurajez oamenii să-şi exploreze interiorul tocmai pentru a scoate la lumină energia rămasă acolo, plus o mulţime de alte calităţi şi capacităţi personale care pot fi înflorite în urma unei cure psihoterapeutice", recomandă Conf. Univ. Dr. Diana Vasile.
Congresul Naţional de Psihotraumatologie 2011 este programat să se desfăşoare în perioada 6-9 octombrie 2011, la Bucureşti, reunind peste 30 de experţi români şi internaţionali cu aproape 150 de specialişti care lucrează cu trauma psihică şi suferinţa umană. Pentru participarea la CNPT 2011 se acordă credite din partea Colegiului Psihologilor din România.
"Oamenii obişnuiesc să spună că 'li se rupe sufletul' sau că 'îi doare foarte tare'. În urma evenimentului traumatic, se pierde ceva din noi, se creează în interiorul nostru o ruptură, ruptură pe care noi, specialiştii, o numim traumă psihică. Rareori însă observăm trauma, cel mai adesea făcându-se vizibile efectele pe care ea le are în viaţa noastră", explică Conf. Univ. Dr. Diana Vasile, Preşedinte al Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei şi Preşedinte al Comitetului Ştiinţific al Congresului Naţional de Psihotraumatologie 2011.
Trauma ne poate afecta la nivel emoţional, fizic, cognitiv, comportamental şi relaţional. Anxietatea, fobiile, sentimentele exagerate de frică, vină, ruşine, neputinţă, atacurile de panică, pot fi semne că un eveniment în care am fost implicaţi sau la care am fost expuşi şi-a pus amprenta traumatică asupra noastră. Simptomele emoţionale sunt adeseori însoţite de manifestări fizice ale efectelor traumei, printre cele mai comune fiind lipsa apetitului, dificultăţile de somn, scăderea nivelului de energie, disfuncţiile sexuale fiind printre cele mai comune.
De asemenea, nu este deloc neobişnuit ca, din dorinţa de a masca simptomele traumei, unele persoane să adopte comportamente compulsive şi adictive, cum sunt abuzul de alcool, droguri, mâncare. Altele pot manifesta simptome cognitive, precum dificultăţile de concentrare, scăpări de memorie, refuzul de a lua decizii.
De vreme ce traumele se petrec adesea în contextul relaţiilor - spre exemplu, abuzul, abandonul, neglijarea, lipsa suportului celorlalţi, separarea de persoane dragi, efectele traumei pot fi de natură relaţională. Cel mai frecvent ostilitatea, izolarea, problemele sexuale, frica puternică de abandon şi respingere, dorinţa de a-l controla pe celălalt sunt semne ale traumei psihice.
Tratamentul traumei: triada medic de familie - psihiatru - psiholog
"Poate că cel mai des situaţiile de traumă le pot observa medicii de familie, căci oamenii vorbesc mult mai frecvent cu aceştia decât ar putea să o facă cu un psiholog sau psihiatru. Astfel, medicul de familie este primul care intervine, trimiţând persoana la un consult de specialitate. Apoi, psihologul poate interveni, dacă simptomele nu sunt atât de grave încât să afecteze funcţionarea de zi cu zi. Dacă însă funcţionarea este grav afectată, cel mai bine este să apelăm la un psihiatru. Aceşti trei specialişti sunt cei mai îndreptăţiţi să recunoască o traumă psihică şi să recomande cea mai bună cale de urmat", afirmă Conf. Univ. Dr. Diana Vasile.
Tratamentul traumei psihice urmează, în cele mai multe dintre cazuri, două mari direcţii: tratamentul psihologic şi cel medicamentos. În funcţie de severitatea simptomelor, tratamentul medicamentos însoţeşte sau chiar precede cura psihoterapeutică.
În lipsa unui tratament adecvat, persoana riscă să fie copleşită de efectele traumei, dezvoltând blocaje în unele zone de viaţă şi pierzându-şi vitalitatea de a rezolva problemele specifice respectivelor arii.
"Aceste blocaje personale pot fi depăşite! Încurajez oamenii să-şi exploreze interiorul tocmai pentru a scoate la lumină energia rămasă acolo, plus o mulţime de alte calităţi şi capacităţi personale care pot fi înflorite în urma unei cure psihoterapeutice", recomandă Conf. Univ. Dr. Diana Vasile.
Congresul Naţional de Psihotraumatologie 2011 este programat să se desfăşoare în perioada 6-9 octombrie 2011, la Bucureşti, reunind peste 30 de experţi români şi internaţionali cu aproape 150 de specialişti care lucrează cu trauma psihică şi suferinţa umană. Pentru participarea la CNPT 2011 se acordă credite din partea Colegiului Psihologilor din România.