A fi, a deveni adult

Se intampla sa auzim in jurul nostru ori sa ne vina pur si simplu in minte expresii precum: “Ma asteptam sa te comporti ca un adult!…” sau “Cata lipsa de maturitate!…” sau “ Tot un copil ai ramas!…” – expresii ce contin o doza mai mare sau mai mica de repros, dezamagire, tristete. Putem simti chiar furie si o imensa neputinta de a fi pe aceeasi lungime de unda cu celalalt – un celalalt adult, pe care il percepem intr-un anume fel, de la care avem anumite asteptari si asupra caruia proiectam mult din propria noastra constructie interioara.
A fi, a deveni adult – in ce masura, ne putem intreba, acest lucru echivaleaza cu a sti, a fi in stare sa iti traiesti viata cu bune si cu rele, cu toate provocarile ei, cu suspansuri si obstacole, cu dificultati si momente neasteptate? In ce masura stim, odata deveniti adulti, sa gestionam conflicte si sa rezolvam situatii mai bine si mai eficient decat atunci cand eram copii? Unii reusesc poate mai bine odata cu trecerea timpului, altora poate nu le va iesi niciodata. Suntem diferiti si diferite si unice vor ramane nu doar experientele de copil, ci si trairea vietii ca adult. In cele din urma ce inseamna a deveni adult? Inseamna cu adevarat mai mult decat infatisare schimbata, mentalitate si preocupari diferite, experiente de viata acumulate? Inseamna oare, in plus, stiinta de a trai in armonie cu tine, de a sti ce ti se potriveste mai bine si ce nu, de a invata din ceea ce ti se intampla si de a progresa? Cand se poate spune despre cineva ca a devenit adult? Exista o limita, un prag, o varsta care ne poate indica faptul ca aceasta schimbare s-a produs? Exista actiuni specifice ori un mod de viata diferit? Greu de spus fiindca intre ceea ce poate insemna in mod clasic a deveni adult si semnificatia pe care o are pentru fiecare dintre noi aceasta etapa de viata, este o mare diferenta.
O tranzitie dificila
Varsta nu pare a reprezenta un criteriu. Despre ce poate fi vorba atunci?…
Intr-un articol intitulat “When are you really an adult?”, aparut in editia online a publicatiei americane “The Atlantic”, se arata ca, in Statele Unite, oamenii obisnuiesc sa se casatoreasca si aiba copii mai tarziu, insa asta reprezinta o alegere, nu faptul insusi (de a deveni adult). Psihologii vorbesc despre o adolescenta prelungita ori despre o trecere spre maturitate, care ar avea loc dupa varsta de 20 de ani.
Autoarea articolului, Julie Beck, da exemplul unui absolvent de Harvard ce se intoarce la casa parintilor sai si care, la numai doua saptamani de la inceperea practicarii meseriei pentru care se pregatise, cea de profesor, isi da seama ca aceasta nu i se potriveste deloc si renunta. I-a luat ceva timp pana cand si-a gasit chemarea, astfel ca a incercat diverse alte joburi – s-a angajat la fabrica de creioane a tatalui sau, a lucrat ca vanzator de reviste door-to-door, a incercat sa mai predea, a dat chiar si cu lopata pentru scurt timp, inainte de a avea un oarecare succes cu adevarata sa pasiune: scrisul. A publicat prima carte la varsta de 31 de ani, dupa 12 ani in care a schimbat diverse joburi, s-a intors in casa parintilor sai, a locuit si singur, a intalnit si oameni care au crezut in potentialul sau.
Un gen de situatie des intalnita. Tinerii trec adesea prin perioade de independenta alternand cu cele de dependenta. Daca acest lucru mai surprinde pe cineva este din cauza “mitului ca trecerea la maturitate s-a intamplat lin si fara griji in trecut”, scrie Steven Mintz, profesor de istorie la Universitatea Texas, autor al unei istorii a vietii de adult – The Prime of Life.
In fapt, daca ne gandim la trecerea la maturitate ca la o colectie de markeri – a avea un job, a pleca din casa parinteasca, a te casatori, a avea copii – in cea mai mare parte a istoriei, cu exceptia anilor ’50-’60, oamenii nu au devenit adulti urmand o cale sau alta, adica in niciunul din modurile previzibile. Cu toate acestea, exista si astazi tendinta de “a venera” acesti markeri, iar daca se intampla ca oamenilor sa le ia prea mult timp pana sa ii indeplineasca, ori nu se arata interesati de aceste aspecte, apare atunci un motiv de lamentare cu privire la faptul ca acesti oameni nu vor deveni niciodata adulti.
“Cred ca este o trecere cu adevarat dificila (de la copilarie la viata de adult)”, spune si Kelly Williams Brown, autoarea cartii  Adulting: How to Become a Grown-up in 468 Easy(ish) Steps (“Cum sa devii adult, in 468 de pasi simpli”) si initiatoarea unui blog in care ofera sfaturi cu privire la aceasta perioada.
Asadar, ramane intrebarea: “Cand devenim cu adevarat adulti?”. Ce face ca, intr-o epoca in care granita dintre copilarie si varsta adulta sa fie mai incetosata ca niciodata, oamenii sa creasca, sa se maturizeze? Pare a fi o intrebare la care fie nu se poate da un raspuns valabil, fie se pot da o sumedenie de raspunsuri, complexe si cu multiple fatete. In incercarea de a privi adevarul in fata, autoarea articolului a initiat un demers jurnalistic si psihologic constand intr-o invitatie adresata cititorilor de a povesti despre cand si cum au simtit ei ca au devenit adulti (in cazul in care acest lucru li s-a si intamplat…). Iata una dintre marturii:
“A deveni un adult” este mai mult decat un concept evaziv, abstract, asa cum credeam eu in copilarie. Imi imaginam ca ajungi la o anumita varsta si pur si simplu totul capata sens. Binecuvantata fie-mi inima tanara, habar n-aveam!…
La 28 de ani, pot spune ca uneori ma simt ca un adult, insa in cea mai mare parte a timpului, nu. Nu imi dau seama daca ar trebui sa incep ceva non-profit, sa pornesc o afacere, sa plec intr-o calatorie in jurul lumii – si totul sa para lipsit de efort. De multe ori, ma gandesc ca as putea sa-mi iau un job care, bineinteles, nu ma va ajuta niciodata sa-mi platesc datoriile si nici nu va fi in domeniul pe care l-am studiat. 
Daca ar fi sa ma gandesc la ce inseamna in mod traditional a fi adult, atunci eu nu corespund in niciun fel. Sunt necasatorita si nu ma pot lauda cu o stabilitate financiara. Este nedrept sa ma judec, insa marturisesc ca adesea cad in capcana comparatiilor. Uneori pentru ca pur si simplu imi doresc acele lucruri pentru mine, alteori din cauza Instagram-ului. Nu ma simt in randul lumii, ma simt ratacita”. – Maria Eleusiniotis

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Depresia, “strigatul tacut dupa iubire ! “

Despre intimitate, in relatia analitica

Intalnire cu un psihoterapeut