Emotii care ne mint (I)
Suntem convinsi ca emotiile sunt oglinda personalitatii noastre, a identitatii noastre celei mai profunde. Se poate intampla sa nu fie, insa, chiar asa. Emotiile ne pot impiedica sa fim, cu adevarat, noi insine, iar psihanalistul Serge Tisseron ne ajuta sa intelegem de ce.
Nascute din confuzie
Ambiguitatea emotiilor provine din conditiile nasterii lor. Bebelusul, care nu stie nimic despre modul in care "functioneaza" lumea, interiorizeaza emotiile apropiatilor sai. De exemplu, cade, nu plange, insa observa chipul mamei pentru a sti cum sa reactioneze. Daca mama este nelinistita, el incepe sa planga, insa daca ea zambeste si isi pastreaza calmul, si el surade si este linistit. Nu este vorba despre telepatie. Copilul citeste emotiile pe corpul adultului - din mimica, atitudine, gesturi, incetinirea sau accelerarea ritmului cardiac, roseata sau paloarea fetei.
Iata ce se poate intampla atunci cand emotiile adultului sunt deplasate in raport cu o situatie: sa luam cazul unui copil caruia ii era mereu frica atunci cand iesea la plimbare, intr-un anumit parc. Explicatia: bunica sa, care-l crescuse, asocia respectivul spatiu cu o trauma traita in propria copilarie; copilul interiorizase aceasta emotie si o incerca de fiecare data cand era dus acolo. Desigur, bunica nu-l fortase in niciun fel sa impartaseasca aceleasi trairi ca ea, insa copilul facuse acest lucru in mod spontan, fiindca o iubea mult si era foarte sensibil la orice traire a ei.
A te bucura... cu forta
Cateodata, suntem obligati sa resimtim anumite emotii, generate de un context pe care nu ni-l dorim. Sa ne gandim la "drama" copilului nevoit sa se bucure de un pranz cu o bunica severa sau de un weekend petrecut undeva, departe, doar cu unul dintre parinti, in timp ce el, de fapt, tanjeste dupa celalalt. Riscul consta in a trai totul atat de bine incat, la sfarsit, sa dea cu totul uitarii aceste emotii care i-au fost impuse. Se observa, adesea, la copiii maltratati. In loc sa resimta manie, copilul are, spre exemplu, sufletul invadat de indoieli sau rusine. Uneori, poate fi chiar mai rau: isi ascunde furia in spatele unei afectiuni "la comanda", pe care o va transfera, mai tarziu, asupra altor persoane, care il vor face sa sufere: el va crede ca-i iubeste pe cei care-l maltrateaza!
Un mod de a ramane cu celalalt
Atunci cand reusim sa interiorizam surprinzator de bine emotiile altuia este pentru ca, adesea, cautam in asta un mod de a ramane cu celalalt, de a-l pastra in noi. De exemplu - cuiva ii este teama sa dea telefon, niciodata nu este in stare sa ridice receptorul. Intr-o zi, realizeaza faptul ca cineva foarte apropiat, sa zicem tatal, manifesta exact aceasta teama - ii era imposibil sa puna mana pe telefon. Atunci intelege ca teama de a telefona nu-i apartine, iar nelinistea pe care o resimte in fata telefonului reprezinta, de fapt, un semn de "solidaritate" cu acest tata neajutorat pe care nu doreste sa-l lase singur, cu teribila sa frica. Temerea de a da telefon inceteaza, iar persoana respectiva devine capabila sa gaseasca alte moduri de a fi cu parintele sau, fara a mai trai emotiile acestuia.
Nascute din confuzie
Ambiguitatea emotiilor provine din conditiile nasterii lor. Bebelusul, care nu stie nimic despre modul in care "functioneaza" lumea, interiorizeaza emotiile apropiatilor sai. De exemplu, cade, nu plange, insa observa chipul mamei pentru a sti cum sa reactioneze. Daca mama este nelinistita, el incepe sa planga, insa daca ea zambeste si isi pastreaza calmul, si el surade si este linistit. Nu este vorba despre telepatie. Copilul citeste emotiile pe corpul adultului - din mimica, atitudine, gesturi, incetinirea sau accelerarea ritmului cardiac, roseata sau paloarea fetei.
Iata ce se poate intampla atunci cand emotiile adultului sunt deplasate in raport cu o situatie: sa luam cazul unui copil caruia ii era mereu frica atunci cand iesea la plimbare, intr-un anumit parc. Explicatia: bunica sa, care-l crescuse, asocia respectivul spatiu cu o trauma traita in propria copilarie; copilul interiorizase aceasta emotie si o incerca de fiecare data cand era dus acolo. Desigur, bunica nu-l fortase in niciun fel sa impartaseasca aceleasi trairi ca ea, insa copilul facuse acest lucru in mod spontan, fiindca o iubea mult si era foarte sensibil la orice traire a ei.
A te bucura... cu forta
Cateodata, suntem obligati sa resimtim anumite emotii, generate de un context pe care nu ni-l dorim. Sa ne gandim la "drama" copilului nevoit sa se bucure de un pranz cu o bunica severa sau de un weekend petrecut undeva, departe, doar cu unul dintre parinti, in timp ce el, de fapt, tanjeste dupa celalalt. Riscul consta in a trai totul atat de bine incat, la sfarsit, sa dea cu totul uitarii aceste emotii care i-au fost impuse. Se observa, adesea, la copiii maltratati. In loc sa resimta manie, copilul are, spre exemplu, sufletul invadat de indoieli sau rusine. Uneori, poate fi chiar mai rau: isi ascunde furia in spatele unei afectiuni "la comanda", pe care o va transfera, mai tarziu, asupra altor persoane, care il vor face sa sufere: el va crede ca-i iubeste pe cei care-l maltrateaza!
Un mod de a ramane cu celalalt
Atunci cand reusim sa interiorizam surprinzator de bine emotiile altuia este pentru ca, adesea, cautam in asta un mod de a ramane cu celalalt, de a-l pastra in noi. De exemplu - cuiva ii este teama sa dea telefon, niciodata nu este in stare sa ridice receptorul. Intr-o zi, realizeaza faptul ca cineva foarte apropiat, sa zicem tatal, manifesta exact aceasta teama - ii era imposibil sa puna mana pe telefon. Atunci intelege ca teama de a telefona nu-i apartine, iar nelinistea pe care o resimte in fata telefonului reprezinta, de fapt, un semn de "solidaritate" cu acest tata neajutorat pe care nu doreste sa-l lase singur, cu teribila sa frica. Temerea de a da telefon inceteaza, iar persoana respectiva devine capabila sa gaseasca alte moduri de a fi cu parintele sau, fara a mai trai emotiile acestuia.
Comentarii
Trimiteți un comentariu