Auto-cunoasterea si demersul terapeutic
De multe ori, am fost intrebata - daca terapia este asa o treaba grozava, de ce nu apeleaza oamenii mai mult la ea. Parerea mea este ca oamenii se simt bine cu viata lor si, oricat le-ar fi de greu sau oricat de nefericiti ar fi, prefera sa indure ori sa se descurce singuri decat sa apeleze la ajutor specializat. Este clar ca, la noi, inca nu s-a instituit grija pentru sanatatea psihica si cu atat mai putin grija pentru a preveni suferintele de lunga durata, traumele. De voie, de nevoie, oamenii ajung la medicul de familie, insa aici exista mai degraba o abordare de tip cliseu, stereotipa, si nu una aplicata, gandita, elaborata pentru fiecare individ in parte. Ca si cand asta ar mai avea de-a face cu banii care sunt sau nu sunt, cu decontarile care se fac sau nu. Ar fi pur si simplu o dovada de minim respect si un prim pas catre preventie daca, in locul unui tratament prescris prompt si, de multe ori, aproape tras la indigo, medicul de familie ar cantari putin, pret de cateva secunde, situatia pacientului din fata lui, ar pune una-doua intrebari adiacente, legate de contextul aparitiei afectiunii, de istoria de viata ori de posibilele cauze ale suferintei, astfel incat raspunsurile sa individualizeze situatia, sa sporeasca increderea pacientului in specialistul din fata sa, iar acestuia sa-i permita o evaluare si o recomandare cat mai potrivite si mai aproape de nevoia reala a pacientului.
Preocuparile pentru "un stil de viata sanatos" s-au intetit, in mod evident, in ultimul timp, sfaturile privind nutritia si activitatile sportive, cu precadere cele in aer liber, fiind la ordinea zilei si cunoscute de majoritatea populatiei, indiferent daca tine sau nu cont de ele. Pe masura ce acest stil de viata sanatos a fost identificat, apoi popularizat, el a putut fi insusit de catre oamenii din ce in ce mai preocupati de... sanatatea lor. Sa fie insa suficient?
Nu constat aceeasi preocupare legata de preventie si de clarificari in cazul suferintei psihice. De regula, comentariile apar, instant, la televizor, ori de cate ori are loc o tragedie, nicidecum in mod obisnuit, in ideea de a crea oamenilor o dependenta in a fi interesati, a comunica si a se ingriji in asa fel incat suferintele sau tulburarile sa fie prevenite, iar dramele evitate.
Societatea se schimba, oamenii se schimba, multi au devenit tot mai preocupati de evolutia si de drumul lor in viata, insa, cei mai multi raman preocupati de a face bani, a-si intretine familia ori a cauta succesul, ajungand in felul acesta sa stea mult prea putin de vorba cu ei insisi. Este greu sa crezi ca cineva poate rezista la infinit, in nebunia vietii noastre actuale, fara a se opri putin, sa-si traga rasuflarea si sa-si puna cateva intrebari cu privire la ce si de ce i se intampla, cu privire la ce si de ce simte intr-un anumit fel, anumite lucruri. Presati de timp, ametiti de griji, supusi stresului relational, cei mai multi nu o fac. Si peste tot ce fiecare avea, purtat cu el de la bun inceput, din copilarie, se adauga framantari, esecuri, spaime, ingrijorari peste care omul trece, si trece, si trece zilnic, gandind ca timpul sau uitarea le rezolva pe toate.
Si vorbesti cu ei, ii vezi deseori tulburati, abia stapanindu-si lacrimile, dar negand orice nevoie de ajutor specializat, foarte siguri ca sunt suficient de "iscusiti" si de puternici ca sa-si rezolve problemele. Evident, totul este directionat inspre celalalt, ca sursa a problemei, si exista o preocupare majora pentru ca acest "celalalt" sa faca ceva, orice, pentru indreptarea lucrurilor.
M-am obisnuit sa fac un discret sondaj in randul oamenilor cu care interactionez si am obtinut in felul acesta confirmarea faptului ca, desi au probleme si asta se vede si le afecteaza viata, munca ori relatiile cu ceilalti, sunt foarte putin dispusi sa-si intoarca, asa cum spuneam, privirea spre ei si sa caute in propria viata, in propriile abordari si tipare de comportament, cauza supararilor, revoltelor, nemultumirilor, situatiilor conflictuale, relatiilor defectuoase ori reactiilor celorlalti fata de ei. Se multumesc sa-si traiasca viata intr-un fel care-i pune la adapost de confruntarea cu ei insisi, cu lumea lor interioara, bogata si, de altfel, plina de raspunsuri.
Auto-cunoasterea ar trebui inclusa in manualele scolare si atunci introspectia, intelegerea si dorinta de a evolua bazandu-te in primul rand pe tine ar deveni exercitii firesti, utile si la indemana tuturor.
De fapt, cam asta se intampla intr-o terapie, cu precadere intr-una de tip psihanalitic, de a carei eficienta, utilitate si chiar... frumusete oamenii inca nu stiu prea multe sau, daca ajung sa afle, inca se indoiesc.
Preocuparile pentru "un stil de viata sanatos" s-au intetit, in mod evident, in ultimul timp, sfaturile privind nutritia si activitatile sportive, cu precadere cele in aer liber, fiind la ordinea zilei si cunoscute de majoritatea populatiei, indiferent daca tine sau nu cont de ele. Pe masura ce acest stil de viata sanatos a fost identificat, apoi popularizat, el a putut fi insusit de catre oamenii din ce in ce mai preocupati de... sanatatea lor. Sa fie insa suficient?
Nu constat aceeasi preocupare legata de preventie si de clarificari in cazul suferintei psihice. De regula, comentariile apar, instant, la televizor, ori de cate ori are loc o tragedie, nicidecum in mod obisnuit, in ideea de a crea oamenilor o dependenta in a fi interesati, a comunica si a se ingriji in asa fel incat suferintele sau tulburarile sa fie prevenite, iar dramele evitate.
Societatea se schimba, oamenii se schimba, multi au devenit tot mai preocupati de evolutia si de drumul lor in viata, insa, cei mai multi raman preocupati de a face bani, a-si intretine familia ori a cauta succesul, ajungand in felul acesta sa stea mult prea putin de vorba cu ei insisi. Este greu sa crezi ca cineva poate rezista la infinit, in nebunia vietii noastre actuale, fara a se opri putin, sa-si traga rasuflarea si sa-si puna cateva intrebari cu privire la ce si de ce i se intampla, cu privire la ce si de ce simte intr-un anumit fel, anumite lucruri. Presati de timp, ametiti de griji, supusi stresului relational, cei mai multi nu o fac. Si peste tot ce fiecare avea, purtat cu el de la bun inceput, din copilarie, se adauga framantari, esecuri, spaime, ingrijorari peste care omul trece, si trece, si trece zilnic, gandind ca timpul sau uitarea le rezolva pe toate.
Si vorbesti cu ei, ii vezi deseori tulburati, abia stapanindu-si lacrimile, dar negand orice nevoie de ajutor specializat, foarte siguri ca sunt suficient de "iscusiti" si de puternici ca sa-si rezolve problemele. Evident, totul este directionat inspre celalalt, ca sursa a problemei, si exista o preocupare majora pentru ca acest "celalalt" sa faca ceva, orice, pentru indreptarea lucrurilor.
M-am obisnuit sa fac un discret sondaj in randul oamenilor cu care interactionez si am obtinut in felul acesta confirmarea faptului ca, desi au probleme si asta se vede si le afecteaza viata, munca ori relatiile cu ceilalti, sunt foarte putin dispusi sa-si intoarca, asa cum spuneam, privirea spre ei si sa caute in propria viata, in propriile abordari si tipare de comportament, cauza supararilor, revoltelor, nemultumirilor, situatiilor conflictuale, relatiilor defectuoase ori reactiilor celorlalti fata de ei. Se multumesc sa-si traiasca viata intr-un fel care-i pune la adapost de confruntarea cu ei insisi, cu lumea lor interioara, bogata si, de altfel, plina de raspunsuri.
Auto-cunoasterea ar trebui inclusa in manualele scolare si atunci introspectia, intelegerea si dorinta de a evolua bazandu-te in primul rand pe tine ar deveni exercitii firesti, utile si la indemana tuturor.
De fapt, cam asta se intampla intr-o terapie, cu precadere intr-una de tip psihanalitic, de a carei eficienta, utilitate si chiar... frumusete oamenii inca nu stiu prea multe sau, daca ajung sa afle, inca se indoiesc.
Comentarii
Trimiteți un comentariu