Relația cu obiectul, în cadrul psihanalitic (sau "despre ce fel de iubire vorbim..."?)

Strâns legată de "cadrul psihanalitic" (sau "situaţia psihanalitică"), ia naştere şi se dezvoltă legătura obiectală cu analistul - un tip de relație de iubire ce apare ca o consecință a ceea ce face propriu-zis analistul şi care include sentimentele acestuia față de analizand și faptul că aceste sentimente sunt comunicate, conștient sau inconștient.

Ceea ce face propriu-zis analistul, ca parte a tehnicii obișnuite ce limitează legătura obiectală a analizandului, poate conţine următoarea semnificaţie şi interpretare: - constanța și siguranța sa sunt esențiale pentru nevoile pacientului, și nu pentru cele ale analistului; - analistul nu se răzbună; - analistul este acolo, întotdeauna ascultându-l pe pacient. Aceste funcții analitice sunt analoage, dar deloc identice, cu relația mamă-copil, fapt pentru care analizandul poate resimți susținerea oferită de cadrul analitic.

Fără îndoială, relația psihanalitică, la fel ca orice altă relație adevărată, se stabilește prin intermediul unei comunicări autentice. Regula fundamentală a analizei este aceea că analizandului i se cere să comunice toate gândurile fără vreo reținere sau selecție critică; analistul, în schimb, are opțiunea de a comunica doar ceea ce el consideră a fi în interesul demersului analitic. Această asimetrie a comunicării contribuie, de asemenea, la ceea ce a fost numit gradientul de maturitate care există între analist și analizand.

Această asimetrie a comunicării este, desigur, elaborată simbolic de analizand. Așa sunt însă toate formele de comunicare. Teoria contemporană a comunicării recunoaște că emițătorul nu comunică doar informația, ci există, în plus, o meta-comunicare simultană, un mesaj ce se referă la relația dintre comunicanți. O premisă suplimentară a teoriei comunicării este aceea că absența comunicării este tot o comunicare; aceasta este exprimată prin „imposibilitatea de a comunica“. Astfel, ne-comunicarea afectului sau comunicarea unui afect neautentic este, în realitate, o comunicare referitoare la relația respectivă. Ca analiști, observăm frecvent faptul că obiectul căutării este comunicarea afectelor autentice; astfel că asimetria comunicării dintre analist și analizand se află în paralel cu asimetria dorinței și a dependenței. Trebuie să admitem că această relație comunicațională care există între analist și analizand este într-adevăr unică.

Este pe deplin recunoscut faptul că această legătură dintre pacient și terapeut este locul acțiunii terapeutice. Într-o perspectivă istorică recentă asupra modului acțiunii terapeutice din psihoterapia psihanalitică, Schlesinger spunea: „Relația terapeutică începe să fie văzută atât ca „mesaj“, cât și ca un „mediu“. Klauber observa, de asemenea, că întotdeauna interpretarea are loc în contextul unei relaționări. Centralitatea cadrului psihanalitic a fost descrisă de Rycroft, care spunea: "terapia psihanalitică nu mai este atât o problemă de a face inconștientul conștient, sau de a extinde și întări Eul, cât de a constitui un cadru în care poate avea loc vindecarea și în care se pot restabili legăturile cu aspecte reprimate, clivate sau pierdute ale Selfului. Și abilitatea analistului de a asigura un astfel de cadru nu depinde doar de capacitatea sa de a face interpretări „corecte“, ci și de aceea de a menține un interes susținut față de și o relație cu pacientul său.“

Freud credea că iubirea analizandului pentru analist, iubire luată în sensul transmiterii sale, explică de ce pacientul acceptă interpretările analistului. Ceea ce deosebește legătura obiectală cu analistul de cea din viața cotidiană este faptul că ea are loc într-un nivel al realității diferit de cel al vieții cotidiene. Aplicarea teoriei „cadrului“ la situația psihanalitică a fost subliniată de Bleger, care considera „cadrul‘ ca o constrângere instituționalizată în interiorul situației psihanalitice. Acest subiect a fost revizuit mai recent de Spruiell, care a accentuat și el semnificația „regulilor de joc“ în stabilirea „cadrului“ în psihanaliză. Milner compara „cadrul“ psihanalitic cu cel al unei picturi care demarchează realitatea specifică cuprinsă în interiorul său. „Cadrul“ psihanalitic este separat de viața cotidiană prin aceea că el instituționalizează atât un contract unic, cât și un aranjament comunicațional între doi participanți. Din acest motiv, iluzia transferului a fost atât de des comparată cu iluzia din teatru: în ambele instanțe, afectele trăite sunt „reale“, dar trăirea afectivă are loc într-un cadru demarcat. De aici, paradoxul că iubirea de transfer este, simultan, reală și ireală.

Antropologii ne-au făcut remarcat faptul că, în fiecare cultură, se pot observa anumite realități distincte (instituționalizate), care sunt demarcate de viața cotidiană. De exemplu, preotul care își ține predica în catedrală nu este la fel ca aceeași persoană într-un restaurant, în ziua următoare. Situația psihanalitică este, pentru ambii participanți, o problemă despre cum să treci de la o relație obișnuită la o relație extraordinară, și înapoi.

Gregory Bateson a observat, spre exemplu, animale luptându-se în joacă la grădina zoologică. El a concluzionat că trebuie să existe anumite feluri de comunicare, prin care să li se transmita participanților că „este doar un joc“; trebuie să existe un set de semnale între cei doi participanți care să-l informeze pe fiecare în parte că „nu este viața cotidiană“. Bateson a presupus că, în anumite forme de psihopatologie, individului îi poate lipsi capacitatea de a accepta paradoxul existenței unei concurențe între ceea ce este în interiorul „cadrului“ și ceea ce este în afara lui. Se poate confirma presupunerea lui, observând anumiți pacienți care pot fi descriși drept borderline sau puternic narcisici, ce nu pot face cu ușurință distincția între realitățile separate ale transferului, cadrului terapeutic și actualitatea terapeutului, ca persoană obișnuită. La unii pacienți, există o absență a dimensiunii fantasmatice a transferului, care devine apoi excesiv de literală și concretă.

Una dintre funcțiile cadrului psihanalitic este de a stabili scena, de a realiza condițiile de siguranță care îl vor face pe analizand să îl "vadă" pe analist ca pe un reprezentant al altor niveluri ale realității. Chiar în interiorul cadrului psihanalitic, există diferite niveluri ale realității: analistul, atât cât poate fi el perceput de „obiectiv“ (ca persoană obișnuită); funcționarea analistului (în interiorul cadrului); analistul, transformat prin iluzie într-un obiect protector matern, și așa mai departe. Funcţionând la parametrii optimi, cadrul psihanalitic „conține“ încă un nivel diferit al realității, pe care îl numim nevroză de transfer. În acest sens, nevroza de transfer poate fi concepută ca "un joc în interiorul jocului".

Cadrul psihanalitic demarchează un nivel al realității separat de viața obișnuită. La rândul său, Anna Freud considera că trebuie recunoscut faptul că analistul și analizandul sunt oameni „reali“, cu același statut. Analistul „obiectiv“ și analizandul „obiectiv“ coexistă cu analistul și analizandul din interiorul „cadrului“ analitic și, de asemenea, coexistă cu 'jocul din interiorul jocului'. Acestea sunt niveluri coexistente ale realității. Paradoxul că settingul psihanalitic este o relație în prezent, în aici-și-acum, și poate reproduce aspecte din relația timpurie mamă-copil reflectă interfața acestor multiple niveluri ale realității.