A justifica "absenta"... psihanalitic

     Simplul fapt ca trebuie sa se priveasca pe ei insisi altfel decat au facut-o vreodata ii sperie atat de tare pe unii dintre noi incat ii impiedica sa duca mai departe un demers despre care, initial, au fost atat de curiosi sa afle mai multe si pe care, poate, l-au si inceput, cu speranta, incredere si destula determinare. Nu ajunge sa fii constient ca ti s-au intamplat lucruri ce te-au marcat profund de-a lungul vietii, e necesar sa si recunosti ca, desi ai vorbit despre ele de atatea ori, cu prieteni, cunoscuti ori persoane foarte apropiate, nu ai reusit decat sa infunzi si mai mult durerea in sufletul tau, adaugand de fiecare data - cu fiecare esec de a vindeca rana - inca o greutate peste ceea ce deja era greu de dus. 

     Disponibilitatea oamenilor de a te asculta, bucuria de a impartasi "depasirea" unei stari proaste, faptul in sine ca "ai cu cine vorbi" ori de cate ori depresia te-ncearca ori panica te franeaza in a duce la bun sfarsit activitati obisnuite sunt, in cele mai multe dintre cazuri, motive suficiente pentru a refuza intrarea intr-o terapie. Toate acestea cantaresc de obicei incomparabil mai mult decat aspectul financiar sau timpul pe care ar trebui sa-l dedici, saptamanal, intalnirilor cu psihoterapeutul. Pretextele vizeaza, de altfel, probleme serioase, precum boli ale copiilor, intalniri urgente la serviciu, deplasari neasteptate ori... pur si simplu, trafic infernal! - situatii dotate cu suficient impact emotional menit a justifica absenta. In acest context, este dificil de imaginat ca, intr-o terapie, cu preponderenta intr-una de natura psihanalitica, astfel de pretexte isi pot gasi si altfel de interpretari. De regula, acestea din urma vizeaza apararile pe care fiecare si le-a construit in "lupta" cu momentele tensionate din viata sa si le transfera, in mod repetitiv si absolut natural, in relatia cu terapeutul. 

     Apararea ascunde conflictul, iar reactivarea acestuia nu face decat sa reinvie suferinta, care, gratie cadrului terapeutic, nu mai este doar observata si exprimata, ci si retraita, regandita, analizata. Prin urmare, nu mai avem de-a face cu un dialog intre prieteni ori cu o descarcare de moment, incheiata cu o imbratisare si o incurajare din suflet. Terapeutul priveste in suflet, observa rana si - mai mult decat atat - directiile in care aceasta doare, altfel spus, aspectele vietii afectate de suferinta. Asta nu inseamna ca devine intim cu pacientul sau. De aici, si diferenta dintre un dialog terapeutic si unul obisnuit, dintre o confesiune facuta terapeutului si una petrecuta in fata oricarei alte persoane.
     Asocierile libere pe care pacientul este invitat sa le faca (in sensul de a spune orice ii trece prin minte, fara a-si cenzura in niciun fel gandurile) conduce analistul catre propriile asocieri, generand din partea sa interpretarile care pun ulterior mintea celor doi in fata unei incercari noi, a unei alte perspective, a unui nou mod de a privi situatii care, pana atunci, pareau a nu putea fi privite decat intr-un unic si imperturbabil sens. Gandirea renaste si, odata cu ea, ramanem poate uimiti de forta care apare, de a scoate la suprafata mostre ale inconstientului - pana atunci, doar umbre ce tulburau existenta.

     Terapeutul nu este un prieten, nu este nicidecum un sfatuitor si, cu atat mai putin, un atoatecunoscator; in schimb, are de partea sa un indelungat si temeinic exercitiu analitic deprins in urma propriei analize personale, caruia i se adauga stiinta (sau arta!) de a construi o relatie unica, bazata pe caldura, ascultare, intelegere profunda si suport oferit in mod constant pacientului, o relatie a carei descriere o reusesc cel mai bine cei care au trecut deja prin ea.