Relatii de iubire...

Exista o "limita" pana la care iubim. Frumos, deplin, entuziast, increzator. Exista o limita pana la care ne daruim, in aceeasi masura. Avem, in mod repetat, impresia (sau dorinta) ca, "de data asta" va fi pentru totdeauna... O iubire pentru o viata. Se intampla, insa, "ceva" si... brusc - totul inceteaza a mai fi ce a fost... Ce ne impiedica sa mai iubim, sa mai avem incredere, ce ne scade brusc entuziasmul? Ce ne sperie?... Ce ne impiedica sa mai fim noi insine si, parca, ne transforma? Suntem dezorientati, frustrati, lipsiti de intelegere si putere de a mai continua. Iesim buimaci dintr-o relatie si ne aruncam cu disperare in alta, sperand ca aici ne vom (re)gasi fericirea. Proiectam, din nou, aceleasi asteptari, aceleasi dorinte, aceleasi sperante, dar culegem, in cele din urma - pentru a cata oara? - aceleasi dureri, aceleasi dezamagiri. Ne revoltam impotriva (fostilor) parteneri, ne blocam in a le "recunoaste" vina pentru esecul relatiei, suntem tristi, demoralizati, dar ne incapatanam sa mergem inainte devotati aceluiasi arsenal de ganduri, principii, stari, nevoi. Purtati de valul dorintei vesnic nesatisfacute de a fi fericiti, prea rar ne gandim sa intoarcem privirea catre noi, sa ne uitam in liniste si cu blandete la cine suntem, ce dorim si cum putem obtine ceea ce dorim. Tot ce stim este sa ne uitam in urma cu resentimente, sa strangem in graba franturi de bucurie si de implinire, sa plangem, sa ne plangem fara-a cauta, sa-mpachetam speranta si sa continuam a trai - la fel! Departe de noi, in astfel de momente, chibzuinta de a descoperi miezul fiintei noastre ce ne indeamna sa traim astfel, adica sa nu fim fericiti.

***


In « Tehnica psihanalizei », Freud aminteste cazul pacientei ce se indragosteste repetitiv de terapeutii sai, despartindu-se si luand-o de la capat de fiecare data. Analistul, spune Freud, « trebuie sa stie faptul ca indragostirea pacientei este determinata de situatia analitica si nu trebuie atribuita meritelor propriei sale persoane, ca in felul acesta el nu are niciun motiv sa fie mandru de o astfel de « cucerire », asa cum s-ar numi in afara analizei. Cat despre pacienta, ea fie renunta la tratamentul psihanalitic, fie se complace in indragostirea de medic, « in calitate de destin inevitabil ». Renuntarea la tratament, varianta preferata, din cauze lesne de inteles, si de rudele pacientei ar atrage insa si pastrarea nevrozei si, odata cu ea, tulburarea capacitatii de a iubi. In plus, abordarea oricarui alt tratament in afara celui psihanalitic, cu alte cuvinte « o indragostire ramasa nemarturisita si neanalizata, nu va aduce niciodata acea contributie la vindecarea bolnavei, la care ar fi constrans-o psihanaliza ».
Important este faptul ca aceasta stare de indragostire apare de regula intr-un moment in care pacientul/pacienta ar trebui sa marturiseasca sau sa-si aminteasca o parte deosebit de penibila si de greu refulata din istoria sa de viata. Cat priveste comportamentul adecvat al analistului intr-o astfel de situatie – un lucru e clar : el stie ca tratamentul trebuie continuat « in ciuda acestui transfer amoros si prin acesta ». A cere reprimarea pulsiunilor, renuntare si sublimare inseamna « nu a actiona analitic, ci prosteste ». Pe de alta parte, minciuna si dismularea, ca posibile cai, sunt incompatibile cu etica psihanalistului. Prin urmare, cura trebuie realizata in abstinenta, prin asta intelegandu-se nu numai lipsa contactului fizic, cat si privarea de tot ceea ce pacientul poate dori, « deoarece acest lucru nu ar fi suportat, poate, de niciun pacient ».

Incuviintarea cererii amoroase ar fi la fel de fatala pentru analiza ca si reprimarea acesteia. « A lasa sa subziste la bolnav trebuinta si dorul, in calitate de forte care imping catre munca si schimbare si a ne feri sa le alinam cu surogate » - iata asa-numitul postulat de baza al tehnicii psihanalitice.
Ceea ce avem, prin urmare, de facut este sa mentinem « transferul amoros », cum il numea Freud, dar sa « il tratam ca pe ceva nereal, o situatie care urmeaza a fi depasita, care trebuie pusa pe seama originilor sale inconstiente si trebuie sa ajute la conducerea a ceea ce era mai ascuns in viata amoroasa a bolnavului catre constiinta acestuia – si deci la stapanire ». Cu cat facem mai mult impresia ca suntem noi insine inarmati impotriva oricarei tentatii, cu atat este mai posibil sa extragem din situatie continutul analitic.
Calea analistului este asadar alta, pentru care nu exista model in viata reala.

***

Fără îndoială, relația psihanalitică, la fel ca orice altă relație adevărată, se stabilește prin intermediul unei comunicări autentice. Regula fundamentală a analizei este aceea că analizandului i se cere să comunice toate gândurile fără vreo reținere sau selecție critică, analistul, avand, în schimb,  opțiunea de a comunica doar ceea ce el consideră a fi în interesul demersului analitic. Această asimetrie a comunicării este, desigur, elaborată simbolic de analizand.
O premisă suplimentară a teoriei contemporane a comunicării este aceea că absența comunicării este tot o comunicare; aceasta este exprimată prin „imposibilitatea de a comunica“. Astfel, ne-comunicarea afectului sau comunicarea unui afect neautentic este, în realitate, o comunicare referitoare la relația respectivă.


Abilitatea analistului de a asigura cadrul propice vindecarii nu depinde doar de capacitatea sa de a face interpretări „corecte“, ci și de aceea de a menține un interes susținut față de pacient și acel tip de relație  cu acesta.“
Freud credea că iubirea analizandului pentru analist explică de ce pacientul acceptă interpretările analistului. Ceea ce deosebește legătura obiectală cu analistul de cea din viața cotidiană este faptul că ea are loc într-un nivel al realității diferit de cel al vieții cotidiene. „Cadrul“ psihanalitic este separat de viața cotidiană prin aceea că el instituționalizează atât un contract unic, cât și un fel unic de comunicare între cei doi participanți. Din acest motiv, iluzia transferului a fost atât de des comparată cu iluzia din teatru: în ambele cazuri, afectele trăite sunt „reale“, dar trăirea afectivă are loc într-un cadru demarcat. De aici, paradoxul că iubirea de transfer este, simultan, reală și ireală.
Altfel spus, situația psihanalitică este, pentru ambii participanți, o provocare despre cum să treci de la o relație obișnuită la o relație extraordinară, și înapoi.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Depresia, “strigatul tacut dupa iubire ! “

Despre intimitate, in relatia analitica

Intalnire cu un psihoterapeut