Relatii de iubire...
Exista o "limita" pana la care
iubim. Frumos, deplin, entuziast, increzator. Exista o limita pana la care ne
daruim, in aceeasi masura. Avem, in mod repetat, impresia (sau dorinta) ca,
"de data asta" va fi pentru totdeauna... O iubire pentru o
viata. Se intampla, insa, "ceva" si... brusc - totul inceteaza a
mai fi ce a fost... Ce ne impiedica sa mai iubim, sa mai avem incredere, ce ne
scade brusc entuziasmul? Ce ne sperie?... Ce ne impiedica sa mai fim noi insine
si, parca, ne transforma? Suntem dezorientati, frustrati, lipsiti de
intelegere si putere de a mai continua. Iesim buimaci dintr-o relatie si ne
aruncam cu disperare in alta, sperand ca aici ne vom (re)gasi fericirea.
Proiectam, din nou, aceleasi asteptari, aceleasi dorinte, aceleasi sperante,
dar culegem, in cele din urma - pentru a cata oara? - aceleasi dureri,
aceleasi dezamagiri. Ne revoltam impotriva (fostilor) parteneri, ne blocam in a
le "recunoaste" vina pentru esecul relatiei, suntem
tristi, demoralizati, dar ne incapatanam sa mergem inainte devotati
aceluiasi arsenal de ganduri, principii, stari, nevoi. Purtati de
valul dorintei vesnic nesatisfacute de a fi fericiti, prea
rar ne gandim sa intoarcem privirea catre noi, sa ne uitam in liniste si
cu blandete la cine suntem, ce dorim si cum putem obtine ceea ce dorim. Tot ce
stim este sa ne uitam in urma cu resentimente, sa strangem in graba franturi de
bucurie si de implinire, sa plangem, sa ne plangem fara-a cauta, sa-mpachetam
speranta si sa continuam a trai - la fel! Departe de noi, in astfel de momente,
chibzuinta de a descoperi miezul fiintei noastre ce ne indeamna sa traim
astfel, adica sa nu fim fericiti.
***
In « Tehnica psihanalizei », Freud aminteste
cazul pacientei ce se indragosteste repetitiv de terapeutii sai, despartindu-se
si luand-o de la capat de fiecare data. Analistul, spune Freud, « trebuie
sa stie faptul ca indragostirea pacientei este determinata de situatia
analitica si nu trebuie atribuita meritelor propriei sale persoane, ca in felul
acesta el nu are niciun motiv sa fie mandru de o astfel de
« cucerire », asa cum s-ar numi in afara analizei. Cat despre
pacienta, ea fie renunta la tratamentul psihanalitic, fie se complace in
indragostirea de medic, « in calitate de destin inevitabil ». Renuntarea
la tratament, varianta preferata, din cauze lesne de inteles, si de rudele
pacientei ar atrage insa si pastrarea nevrozei si, odata cu ea, tulburarea
capacitatii de a iubi. In plus, abordarea oricarui alt tratament in afara celui
psihanalitic, cu alte cuvinte « o indragostire ramasa nemarturisita si
neanalizata, nu va aduce niciodata acea contributie la vindecarea bolnavei, la
care ar fi constrans-o psihanaliza ».
Important este faptul ca aceasta stare de
indragostire apare de regula intr-un moment in care pacientul/pacienta ar
trebui sa marturiseasca sau sa-si aminteasca o parte deosebit de penibila
si de greu refulata din istoria sa de viata. Cat priveste comportamentul
adecvat al analistului intr-o astfel de situatie – un lucru e clar : el
stie ca tratamentul trebuie continuat « in ciuda acestui transfer amoros
si prin acesta ». A cere reprimarea pulsiunilor, renuntare si sublimare
inseamna « nu a actiona analitic, ci prosteste ». Pe de alta parte,
minciuna si dismularea, ca posibile cai, sunt incompatibile cu etica
psihanalistului. Prin urmare, cura trebuie realizata in abstinenta, prin
asta intelegandu-se nu numai lipsa contactului fizic, cat si privarea de tot
ceea ce pacientul poate dori, « deoarece acest lucru nu ar fi suportat,
poate, de niciun pacient ».
Incuviintarea cererii amoroase ar fi la fel de
fatala pentru analiza ca si reprimarea acesteia. « A lasa sa subziste
la bolnav trebuinta si dorul, in calitate de forte care imping catre munca si
schimbare si a ne feri sa le alinam cu surogate » - iata asa-numitul
postulat de baza al tehnicii psihanalitice.
Ceea ce avem, prin urmare, de facut este sa
mentinem « transferul amoros », cum il numea Freud, dar sa « il
tratam ca pe ceva nereal, o situatie care urmeaza a fi depasita, care trebuie
pusa pe seama originilor sale inconstiente si trebuie sa ajute la conducerea a
ceea ce era mai ascuns in viata amoroasa a bolnavului catre constiinta acestuia
– si deci la stapanire ». Cu cat facem mai mult impresia ca suntem noi
insine inarmati impotriva oricarei tentatii, cu atat este mai posibil sa
extragem din situatie continutul analitic.
Calea
analistului este asadar alta, pentru care nu exista model in viata reala.
***
Fără îndoială, relația psihanalitică, la fel
ca orice altă relație adevărată, se stabilește prin intermediul unei comunicări
autentice. Regula fundamentală a analizei este aceea că analizandului i se
cere să comunice toate gândurile fără vreo reținere sau selecție critică, analistul,
avand, în schimb, opțiunea de a comunica doar ceea ce el consideră a
fi în interesul demersului analitic. Această asimetrie a comunicării este,
desigur, elaborată simbolic de analizand.
O premisă suplimentară a teoriei contemporane
a comunicării este aceea că absența
comunicării este tot o comunicare; aceasta
este exprimată prin „imposibilitatea de a comunica“. Astfel, ne-comunicarea
afectului sau comunicarea unui afect neautentic este, în realitate, o
comunicare referitoare la relația respectivă.
Abilitatea analistului de a asigura cadrul
propice vindecarii nu depinde doar de capacitatea sa de a face interpretări
„corecte“, ci și de aceea de a menține un
interes susținut față de
pacient și acel tip de
relație
cu acesta.“
Freud credea că iubirea analizandului pentru
analist explică de ce pacientul acceptă interpretările analistului. Ceea ce deosebește legătura obiectală
cu analistul de cea din viața cotidiană este faptul că ea are loc într-un nivel
al realității diferit de cel al vieții cotidiene. „Cadrul“ psihanalitic este
separat de viața cotidiană prin aceea că el instituționalizează atât un
contract unic, cât și un fel unic de comunicare între cei doi participanți. Din
acest motiv, iluzia transferului a fost atât de des comparată cu iluzia din teatru:
în ambele cazuri, afectele trăite sunt „reale“, dar trăirea afectivă are loc
într-un cadru demarcat. De aici, paradoxul că iubirea
de transfer este, simultan, reală și ireală.
Altfel spus, situația psihanalitică este,
pentru ambii participanți, o provocare despre cum
să treci de la o relație obișnuită la o relație extraordinară, și înapoi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu