Despre singuratate (I)

Despre singuratate s-a vorbit si se tot scrie. Ca despre orice, de altfel. Felul in care fiecare o face difera insa... Despre siguratate imi vorbesc si pacientii care intra in cabinet. Fiecare, in felul sau. Despre singuratate ar putea vorbi oricare dintre noi daca am avea curajul sa recunoastem ca, de fapt, toti traim in mijlocul unei imense singuratati, inconjurati si interactionand mai mult sau mai putin cu altii. In singuratate, suntem cu adevarat noi insine.

In singuratate, nu e loc sa ne mintim. Acolo de fapt se traieste realitatea. Acea realitate pe care o traim, o stim doar noi - nevazuti, neauziti, nestiuti de nimeni. Acela este locul in care, dupa ce sfarsim prin a ne minti pe noi si pe ceilalti, lasam frau liber tumultului de stari, fantasme, ganduri si intrebari.

Singuratatea, dupa cum stim, la inceput, sperie. Pentru ca – e usor de zis – ne nastem singuri, dar nicidecum nu crestem asa, ci exista intotdeauna un celalalt acolo, langa noi, oferindu-ne certitudinea sau, desigur, doar iluzia ca nu suntem singuri. Din momentul in care stim ca celalalt exista, incetam a ne mai considera singuri, desi petrecem deseori astfel de clipe ce cresc si sporesc in intensitate odata cu noi. Iluzia de a nu fi singur functioneaza pana la un moment dat si ne tine la adapost de insasi spaima de a nu mai fi – caci cine nu a trait senzatia de a-si dori sa renunte la el insusi odata cu disparitia, intr-un fel sau altul, a celuilalt. Singuratatea insa nu omoara. Singuratatea este acolo pentru a ne obisnui cu noi insine, pentru a ne invata sa aflam despre noi si sa cautam a ne intelege mai bine - atata timp cat celalalt doar evadeaza intr-un spatiu al lui, dincolo de noi, pentru a lasa astfel loc propriului nostru spatiu, propriului nostru destin.

Zilnic ne lovim de singuratate, dintotdeauna si pana la capat. Nu o cautam, de cele mai multe ori nici nu vrem s-o recunoastem, insa ea e acolo, cu noi, in fiecare clipa, si – la inceput, ajutati de certitudine ori doar de iluzie – ajungem sa invatam a trai, sau nu, cu ea. Cu timpul, ajungem sa o dorim, insa asta desigur, daca, asa cum spuneam, initial am avut certitudinea unui celuilalt, plecat apoi si revenit, si iar plecat, in spatiul sau, din care treptat am invatat ca se va intoarce, sau poate nu – cert este ca acest joc originar de du-te-vino se contureaza a fi de fapt jocul vietii pe care cu totii ajungem sa-l traim: a fi/a nu fi, a iubi/a nu iubi, a veni/ a pleca, a trai/a muri.

In singuratate, viata noastra capata orice forma si, inevitabil, avem a ne confrunta cu ea. Nu exista viata fara singuratate, exista doar oameni care fug de ea ori oameni care accepta sa gandeasca si sa vorbeasca despre ea, sa o cunoasca, sa o inteleaga si sa invete a trai cu ea. Singuratatea poate ascunde lucruri despre care stim numai noi, cautand a le tine departe de altii; singuratatea, in schimb, ne poate apropia prea mult de noi insine, atat de mult incat sa ne dorim a fugi de ea in orice fel posibil. Singuratatea poate fi balsam, dar poate fi si chin ; poate fi dorita, si poate fi urata ; poate fi sau poate nu...

Despre astfel de singuratati vorbesc cei ce intra in cabinetul de psihoterapie, caci despre singuratate se vorbeste, in toate felurile posibile, fie ca vrei, fie ca nu vrei, fie ca o accepti si o intelegi in cele din urma, fie ca nu. Singuratatea aceea dureroasa este cea care-i impinge pe multi catre cabinet, caci a nu sti sa-ti traiesti singuratatea poate insemna adesea suferinta, boala, prabusire…