Dorinta de a ajuta versus iubire
La inceput a fost dorinta...
Dorinta de a avea un copil, pe care era sigur ca o sa-l iubesti... S-a intamplat insa ca, o data cu venirea lui pe lume, sa-ti dai seama ca esentiala, primordiala era dorinta de a-l ajuta, de a-l ingriji, de a-l face sa creasca. A ajuta inseamna rabdare, implicare, capacitatea (venita oarecum, aici, din instinct) de a-ti lasa propriile nevoi deoparte si de a le satisface pe cele ale nou-nascutului. Este neputinta si dorinta de a creste pe de o parte, este dorinta de a ajuta pe de alta parte.
Revenind in terapie, ma gandesc ca la fel de mare este si dorinta initiala a terapeutului de a ajuta, de a contrabalansa neputinta celui care usor, usor se dezvaluie; dorinta - se va dovedi in timp - cu atat mai intensa cu cat si zbaterea de a creste si de a trai a celui din fata sa este mai mare, mai puternica. Cu cat relatia terapeutica avanseaza, iar cei doi ajung sa se cunoasca din ce in ce mai bine, cu atat se intensifica dorinta de a ajuta pe de o parte si constiinta faptului ca poti fi ajutat, pe de alta parte. Increderea vine din insusi faptul ca drumul a fost deschis, iar oriunde te-ai uita exista o cale.
Treptat, mama, care la inceput a ingrijit si a protejat, incepe sa-si cunoasca bebelusul, sa aiba incredere in ea si in el, asa ca atentia si grija se transforma sau, mai bine zis, lasa loc iubirii. De acum, drumul este deschis, iar obstacolele pot fi invinse prin iubire. Iubirea ii face pe amandoi sa poata trece si cele mai grele obstacole, unele poate de neimaginat, iar uneori chiar moartea.
Iubirea poate invinge moartea... perfect valabil intr-o terapie in care relatia autentica dintre cei doi a evoluat pana intr-un astfel de punct. Caci... bebelusul iubit, din bratele mamei, va cunoaste in timp realitatea, frustarile, neimplinirile. Problema apare atunci cand neputinta de a-si trai starile, de teama de a nu fi criticat, pedepsit sau abandonat, poate echivala cu o moarte. A nu putea trai genereaza trauma, al carei nucleu inconstient va fi evident si pentru mult timp ideea de moarte. A nu putea trai decat cu jumatati de masura, a nu crede, a fi tulburat, a fi suspicios, a-si refuza - toate si multe altele pot fi manifestari ascunse ale traumei pe care, cel mai probabil, nici mama nu a dorit sa o provoace si, desigur, nici copilul sa o traiasca. Exista, insa, resurse suficiente intr-o terapie, pentru ca astfel de stari sa poata fi depasite. Cum? Desigur, prin ceea ce descriam mai sus: prin atentie, implicare, responsabilitate si, nu in ultimul rand, prin iubire. Toate acestea tin motoarele pornite si determina progresul, pana in faza in care trauma va fi depasita.
Dorinta de a avea un copil, pe care era sigur ca o sa-l iubesti... S-a intamplat insa ca, o data cu venirea lui pe lume, sa-ti dai seama ca esentiala, primordiala era dorinta de a-l ajuta, de a-l ingriji, de a-l face sa creasca. A ajuta inseamna rabdare, implicare, capacitatea (venita oarecum, aici, din instinct) de a-ti lasa propriile nevoi deoparte si de a le satisface pe cele ale nou-nascutului. Este neputinta si dorinta de a creste pe de o parte, este dorinta de a ajuta pe de alta parte.
Revenind in terapie, ma gandesc ca la fel de mare este si dorinta initiala a terapeutului de a ajuta, de a contrabalansa neputinta celui care usor, usor se dezvaluie; dorinta - se va dovedi in timp - cu atat mai intensa cu cat si zbaterea de a creste si de a trai a celui din fata sa este mai mare, mai puternica. Cu cat relatia terapeutica avanseaza, iar cei doi ajung sa se cunoasca din ce in ce mai bine, cu atat se intensifica dorinta de a ajuta pe de o parte si constiinta faptului ca poti fi ajutat, pe de alta parte. Increderea vine din insusi faptul ca drumul a fost deschis, iar oriunde te-ai uita exista o cale.
Treptat, mama, care la inceput a ingrijit si a protejat, incepe sa-si cunoasca bebelusul, sa aiba incredere in ea si in el, asa ca atentia si grija se transforma sau, mai bine zis, lasa loc iubirii. De acum, drumul este deschis, iar obstacolele pot fi invinse prin iubire. Iubirea ii face pe amandoi sa poata trece si cele mai grele obstacole, unele poate de neimaginat, iar uneori chiar moartea.
Iubirea poate invinge moartea... perfect valabil intr-o terapie in care relatia autentica dintre cei doi a evoluat pana intr-un astfel de punct. Caci... bebelusul iubit, din bratele mamei, va cunoaste in timp realitatea, frustarile, neimplinirile. Problema apare atunci cand neputinta de a-si trai starile, de teama de a nu fi criticat, pedepsit sau abandonat, poate echivala cu o moarte. A nu putea trai genereaza trauma, al carei nucleu inconstient va fi evident si pentru mult timp ideea de moarte. A nu putea trai decat cu jumatati de masura, a nu crede, a fi tulburat, a fi suspicios, a-si refuza - toate si multe altele pot fi manifestari ascunse ale traumei pe care, cel mai probabil, nici mama nu a dorit sa o provoace si, desigur, nici copilul sa o traiasca. Exista, insa, resurse suficiente intr-o terapie, pentru ca astfel de stari sa poata fi depasite. Cum? Desigur, prin ceea ce descriam mai sus: prin atentie, implicare, responsabilitate si, nu in ultimul rand, prin iubire. Toate acestea tin motoarele pornite si determina progresul, pana in faza in care trauma va fi depasita.
Comentarii
Trimiteți un comentariu