Ia suzeta şi taci!

Trec deseori pe lângă o fetiţă de aproximativ aceeaşi vârstă cu mezina mea, adică de vreo patru anişori, şi, pe lângă faptul că o admir de fiecare dată fiindcă este dulce şi elegantă, nu-mi pot stăpâni indignarea văzând-o mereu cu suzeta în gură. Întrebându-l, mai mult sau mai puţin inspirată, pe tată de ce nu renunţă la acest obicei cu totul inoportun pentru vârsta micuţei, am fost şi mai uluită de răspunsul care a venit prompt: “Ca să nu-i intre musculiţe în gură!”… Am rămas, desigur, uitându-mă lung după ei şi întrebându-mă când o voi vedea oare pe micuţa ai cărei ochi parcă implorau ceva (!!!) râzând cu toată gura sau strigând cât o ţin puterile.

Este cât se poate de clar că problema nu este a copiilor în acest caz, ci a adulţilor, ultrastresaţi şi ocupaţi, care “scapă” astfel de o „mare” bătaie de cap. Punând suzeta în gură unui copil, indiferent dacă este bebeluş sau, mai grav, copil de vârstă mică, precum în cazul de mai sus, părintele vrea de fapt linişte pentru el, adultul obosit şi surmenat. Un copil plânge, ţipă, cere! Şi cu siguranţă cere nu numai lapte, mâncare sau o jucărie, ci şi atenţie, dragoste şi mângâiere. Iar asta necesită timp din partea adultului, plus un efort de a înţelege ce vrea micuţul (mai ales când acesta încă nu vorbeşte). Aşa că, deseori, în loc să facă acest efort de a răspunde lacrimilor copilului într-o manieră adecvată, părintele preferă să-i bage suzeta în gură de la primul „semnal”, asigurându-se astfel că, cel puţin pentru un timp, nu va mai fi deranjat.

Este totuşi important să nuanţăm, prin urmare precizăm că suzeta nu devine o problemă decât atunci când se abuzează de ea, când utilizarea sa devine excesivă: în acest caz, bebeluşul o foloseşte permanent, iar când o pierde este o dramă, iar mai târziu, la vârsta de 4-5 ani, nu mai poate trăi fără ea. Este de datoria mamei în primul rând să încerce să-i distragă atenţia copilului de la acest obiect dăunător în timp şi să găsească puterea de a se debarasa de propriile griji şi stări proaste, în aşa fel încât să răspundă cu blândeţe şi cu atenţie nevoilor celui pe care l-a adus pe lume cu atâta dorinţă. A-l ajuta pe copil să renunţe la suzetă înseamnă a te ocupa mai mult de el, a-l solicita în diverse feluri, a-i vorbi pentru a-l ajuta să vorbească, la rândul său, cu ceilalţi.

A crea o relaţie autentică mamă-copil este esenţial, iar suzeta, aşa cum spune psihiatrul francez Pierre Delion (co-autor al cărţii Périodes sensibles dans le développement psychomoteur de l’enfant, Érès, 2010 - “Perioade sensibile în dezvoltarea psihomotorie a copilului”), nu face decât “să-i închidă gura copilului şi să astupe urechile părinţilor”.  

(www.modista.ro)