Alianta terapeutica si reactivarea suferintei conflictuale

          Alianţa terapeutică este alianţa pe care terapeutul o face cu partea sănătoasă a pacientului, însă acest lucru este valabil în ceea ce priveşte procesul, şi nu cadrul. În ce priveşte cadrul, alianţa este stabilită cu partea psihotică (ori simbiotică) a personalităţii pacientului. În 1947, Winnicott scria: “În cazul nevrozei, divanul, căldura şi confortul pot fi simboluri ale dragostei materne; în cazul psihozei, aceleaşi lucruri sunt în mod clar expresia fizică a dragostei analistului. Divanul “este” matricea analistului, iar căldura „este” căldura vie a corpului analistului”.

Andre Green propune un model de asociere liberă ce deschide orizonturi noi asupra funcţionării mentale, în timpul şedinţelor. Asocierea liberă nu este suficientă pentru a defini ceea ce spune pacientul, în mod liniar, de la început până la sfârşit, arata Green in “La position phobique centrale” ("La pensee clinique"). Din contră, subiacentă acestei ascultări conştiente, o ascultare de cu totul altă natură (preconştientă) permite punerea în evidenţă a mecanismelor proprii funcţionării mentale. 

Nu există, spune Green, reflecţie asupra procesului psihanalitic care să nu plece de la nucleul său: şedinţa de analiză. Literatura de specialitate ne arată faptul că modalităţile de a o descrie, înţelege şi interpreta nu prezintă un consens în rândul diverselor categorii de psihanalişti, tot aşa după cum Klein, Bion, Winnicott, Kohut sau Lacan au avut vederi diferite asupra dezvoltării psihice, pornind de la referinţa comună asupra observării bebeluşului. Indiferent de orientare, însă, este limpede că scopul principal este ca şedinţa să progreseze, ca urmare a procesului de transformare permanentă privind relaţiile la nivel intrapsihic şi intersubiectiv, precum şi privind din dublul unghi al transferului asupra cuvântului şi transferului asupra obiectului. Acest travaliu de transformare se desfăşoară el însuşi sub auspiciile contradicţiilor. Analizandul este împărţit între dorinţa de a lăsa să se exprime în el tot ceea ce este mai intim şi mai puţin obstrucţionat de cenzură, în timp ce cuvântul său va fi lovit de teama ca ceea ce exprimă să nu facă obiectul unei respingeri din partea analistului, chiar a unei pedepse, după modelele trecutului, care au fost interiorizate. Fără îndoială, paradoxul cel mai interesant al şedinţei de analiză este că acest parcurs înainte şi înapoi este tot timpul marcat de derularea sa temporală orientată către încheierea sa.

              Pe scurt, oricare ar fi tensiunile contradictorii ce apar în timpul şedinţei, aceasta are o durată limitată şi se îndreaptă, de fiecare dată, către final, orice s-ar întâmpla. Aici, spune Green, lucrurile merită mai multă atenţie. Căci, pe de o parte, cu cât şedinţa avansează, cu atât putem presupune că se apropie de ţelul său inconştient şi, cu cât se îndreaptă către sfârşit, cu atât refuză să consimtă acest lucru. Pe măsură ce ne apropiem de scopul propus, acest scop apare ca fiind condensarea unei satisfacţii căutate şi finalul oricărei posibilităţi de satisfacere.

Winnicott spunea că finalul oricărei şedinţe ar trebui să fie considerat, de către pacient, ca repetiţie a respingerii din partea obiectului primar. Cu alte cuvinte, orice şedinţă este trăită ca repetare a unui proces de reuniune-separare, aceasta din urmă apărând ca urmare a unei tentative de reuniune.

În acest punct, intră în joc o alternativă: fie separarea pricinuită de sfârşitul şedinţei este direcţionată către speranţa reînceperii şi continuării sale, fie, dimpotriva, este trăită ca un abandon traumatizant, care nu numai că nu lasă loc speranţei, anticiparea unei şedinţe viitoare fiind sortită eşecului, ci are ca efect şi ştergerea oricărei achiziţii din timpul şedinţei încheiate. Putem invoca aici capacitatea de a suporta frustrarea, precum şi dilema bioniană care aduce subiectul în poziţia de “a alege” între recunoaşterea frustrării şi elaborarea sa, pe de o parte, şi evacuarea prin identificare proiectivă excesivă, pe de altă parte. Dacă analistul doreşte să ştie, din când în când, unde se află, sau, mai exact, unde se află pacientul împreună cu el, nu are alt mijloc mai bun decât să se întrebe ce gândeşte în legătură cu nivelul şi calitatea travaliului terapeutic. Dincolo de orice alte evaluări sau progrese de origine exterioară, fecunditatea procesului terapeutic ramâne principalul criteriu. În felul acesta, se adaugă noi perspective jocului terapeutic de “du-te! vino”, dar se realizează şi o evaluare punctuală precisă, benefică, în contextul în care, să nu uităm, există în analiză ceva asemănător jocului de cald-rece. Pe măsură ce “cadrul” devine cald, pacientul este confruntat cu dubla dorinţă contradictorie, fie de a îngheţa conflictul, de a stinge, de a frâna sau de a întoarce spatele propriilor sale creaţii, fie de a accepta să suporte reactivarea suferinţei conflictuale pentru a merge înainte, a o analiza şi depăşi. Evident, în tot acest tablou, nu putem atribui responsabilitatea întregii situaţii doar analizandului. Atitudinea analistului este, de asemenea, importanta pentru desfăşurarea procesului: ea poate facilita sau contraria, stimula sau obtrucţiona, până la distrugere. Nu este uşor de spus în ce condiţii de obţine facilitarea – nu se întâmplă de la sine şi, în niciun caz, nu poate consta în solicitări, încurajări sau sprijin sub orice formă, pentru a ajuta pacientul să obţină curajul de a înfrunta obstacolul, aşa cum făcea Freud, la începutul practicii sale.    

Pe de altă parte, Green subliniază că este de evitat adoptarea unei atitudini glaciale şi indiferente în faţa eforturilor adesea penibile ale pacientului, de dorit fiind, în schimb, a se ajunge la neutralitatea binevoitoare, în mod clasic recomandată. Bunăvoinţa nu vine în contradicţie cu neutralitatea. Bunăvoinţa constă, esenţial, într-o atitudine de receptivitate comprehensivă (fără ca acest lucru să însemne devierea către complicitate!), la distanţă de descurajare sau iritare, stări care, adesea nu fac decât să sporească inhibiţiile pacientului. Receptivitate, disponibilitate, similaritate a stărilor, toate acestea formează, fără îndoială, o configurare psihică a analistului ideal, care nu există decât în cărţi şi... în mintea analistului.