Cadrul terapeutic şi “lumea fantomă”

            Cadrul este, potrivit lui Bleger, partea cea mai primitivă a personalităţii, elementul fuzional Eu-corp-lume, de imuabilitatea căruia depind formarea, existenţa şi diferenţierea (Eului, obiectului, imaginii corpului, corpului, spiritului etc). Pacienţii care au tendinţa de a pune în act sau psihoticii, îndeosebi, aduc în egală măsură propriul lor cadru şi instituţia relaţiei lor simbiotice primitive; toţi pacienţii o fac, însă, remarcă Bleger. În felul acesta, suntem mai aproape de a înţelege situaţia catastrofică ce survine întotdeauna o dată cu ruperea de către analist a cadrului, cu alte cuvinte în timpul vacanţelor, modificărilor de orar etc, căci aceste ruperi sunt ocazii de deschidere a unei breşe prin care se infiltrează o realitate ce îi apare pacientului drept “catastrofică”: spaţiul său, “cadrul”, “lumea sa fantomă” rămân fără receptacul, iar ceea ce devine evident pentru el este că acel “cadru” al său nu este similar cadrului psihanalitic.

Alianţa terapeutică este o alianţă pe care terapeutul o face cu partea sănătoasă a pacientului, însă acest fapt este adevărat în ceea ce priveşte procesul, şi nu cadrul. În privinţa cadrului, alianţa este stabilită cu partea psihotică (ori simbiotică) a personalităţii pacientului (pentru Bleger, răspunsul la întrebarea dacă aceasta este aceeaşi cu partea corespondentă a personalităţii psihanalistului rămâne încă o necunoscută).

O serie de vise mi s-au părut relevante pentru compulsia la repetiţie - exprimarea perfecta a cadrului (definit ca problemă). Reamintesc că, în realitate, vorbim de două cadre: unul propus şi menţinut de analist şi, în mod conştient, acceptat de pacient, şi cel al “lumii fantomă”, în care pacientul proiectează. Acesta din urmă reprezintă compulsia la repetiţie perfectă, fiind exemplul cel mai complet, mai puţin cunoscut şi mai greu descifrabil.

Freud descrie două situaţii în care repetiţia serveşte încercării de a stăpâni o experienţă dureroasă: nevroza traumatică şi jocul copilului. Prima apare ca urmare a unui şoc resimţit ca posibil a pune viaţa în primejdie şi se manifestă prin angoasă, diverse simptome şi vise repetitive. Visele acestor pacienţi au particularitatea de a reproduce situaţia traumatică în mod repetat, fapt ce se află în contradicţie cu teoria clasică ce susţine că visul este îndeplinirea unei dorinţe: În această afecţiune, funcţia visului apare ca fiind “zdruncinată şi deturnată de la scopurile sale”.

           Primul vis a fost povestit la sfârşitul primei săptămâni de analiză:

“Eram într-o încăpere/clădire circulara. Camerele aveau toate ieşire într-un hol circular  - ceva în genul turnurilor din Evul mediu. Eram cu nişte colegi de şcoală în clădirea aia.  Nu ştiu de ce, dar una dintre colege, D., mi-a rămas în memorie. Dintr-o dată, m-am trezit gol puşcă. Vroiam să găsesc ceva să mă îmbrac; pusesem ochii pe nişte pantofi.  M-am îndreptat spre ei şi ei au început să tropăie în faţa mea! Apoi, a apărut de nicăieri o manta cu glugă (cloak), care începuse să mă urmarească. M-am speriat şi am încercat să intru într-o cameră. Nu reuşeam… Şi tot aşa, eu încercam să scap de pantofi şi manta, dar pantofii tropăiau după mine şi mantaua aia (neagră), cu gluga pusă, plutea în aer, tot după mine. Sentimentul a fost de frică. Obiectele alea nu păreau malefice, dar ce m-a speriat a fost tropăitul. Pantofii aia erau de fapt nişte bocăncei, dar nu era nimeni în ghetuţe şi nici sub glugă!!!! Şi m-am trezit... nu am putut adormi la loc... Mă tot gândeam la ce reprezintă...”.

Interpretarea a pus elementele visului în legătură cu disciplina şi rigoarea suportate în copilărie si ulterior in timpul urmarii cursurilor unei şcoli militare. În ciuda unei puternice personalităţi afişate, viaţa sa pare scăldată în tenebre, în întuneric. Precizarea faptului că mantaua nu era una militară, ci una în genul celei purtate de Harry Poter când devenea invizibil, mă duce cu gândul la dorinţa sa de a deveni “invizibil” pentru “lumea” din visul său şi a evada în “lumea fantomă”, iniţială, cea a organizării celei mai primitive şi mai puţin diferenţiate.

Următorul vis, povestit la doar două zile diferenţă de primul se înscrie în acelaşi registru:

“Visam că eram într-un port - un port ciudat, ca o caracatiţă. Era un port circular. Mă plimbam pe dană (cheu) şi mă minunam de configuraţia portului. La un moment dat, în spatele meu, au apărut colegii de pe vapor care mă tot strigau pe un ton cam furios; aşa că am grăbit pasul şi, din mers normal, am început să fug, din ce în ce mai repede. Între timp, colegii, din spate, trăgeau în mine cu arma şi eu fugeam, din ce în ce mai repede, până când mi-am dat seama că singura soluţie să scap de moarte era să zbor. Aşa că am decolat cu viteză. Mă uitam în spate cum se micşora Pământul, până când m-am trezit (în vis), între stele, SINGUR! Nu mă puteam opri din zbor. O perioadă, am plutit aiurea. Eram într-un imens spaţiu… Nu mai aveam orientare deloc şi, o să râdeţi acum, dar am gândit în vis că acolo a fost şi Eminescu. A fost cel mai "senzaţional" vis…”.

“Senzaţia de singurătate totală m-a durut rău!” – a fost remarca făcută imediat după relatarea acestui vis. Spaţiul, cadrul terapeutic, l-a ajutat să se simtă liber şi în siguranţă, să vorbească despre experienţele traumatice din viaţa sa, să le recunoască şi să încerce să le dea un nou sens. Visele, total lipsite de semnificaţie la începutul terapiei, au putut fi relatate, interpretate şi încărcate de semnificaţii - între acestea, nevoia de exprimare a sentimentului de panică, de frică în urma unor agresiuni neexplicate, dar repetate.

Ultimul vis a fost povestit în şedinţa imediat următoare celui de mai sus.

“De data aceasta, nu am simţit panică, nici frică, ci doar nedumerire... Visul ăsta e simplu: se întunecă din ce în ce mai tare în timpul zilei - nori NEGRI! Atmosferă apăsătoare şi linişte; şi tot se înnora, până când nu se mai vedea nimic. Negru total… La început, am fost fascinat de învolburarea aia de nori, dar apoi nu ştiam ce se întâmplă... De ce se adună atât de mulţi şi de ce sunt aşa de negri…”.

Multe dintre evenimentele relatate se petrec sau au legătură cu spaţii extra-terestre. Implicit, este adusa la suprafata dorinţa pacientului de a evada din trauma inconştientă, nevoia sa de siguranţă, de ataşament la ceva solid, pământean (ataşamentul copilului de mama sa!). Baza de siguranţă, în copilărie, a fost şubredă, după cum a rezultat din multe alte şedinţe, iar nevoia de a se ancora într-un spaţiu securizant i-a fost pe deplin oferită de analiză. În lunile care au urmat, nu a mai fost adus nici un vis!