Dincolo de limita iubirii

     Exista o "limita" pana la care iubim. Frumos, deplin, entuziast, increzator. Exista o limita pana la care ne daruim, in aceeasi masura. Avem, in mod repetat, impresia (sau dorinta) ca, "de data asta" va fi pentru totdeauna... O iubire pentru o viata. Se intampla, insa, "ceva" si... brusc - totul inceteaza a mai fi ce a fost... Ce ne impiedica sa mai iubim, sa mai avem incredere, ce ne scade brusc entuziasmul? Ce ne sperie?... Ce ne impiedica sa mai fim noi insine si, parca, ne transforma? Suntem dezorientati, frustrati, lipsiti de intelegere si putere de a mai continua. Iesim buimaci dintr-o relatie si ne aruncam cu disperare in alta, sperand ca aici ne vom (re)gasi fericirea. Proiectam, din nou, aceleasi asteptari, aceleasi dorinte, aceleasi sperante, dar culegem, in cele din urma - pentru a cata oara? - aceleasi dureri, aceleasi dezamagiri. Ne revoltam impotriva (fostilor) parteneri, ne blocam in a le "recunoaste" vina pentru esecul relatiei, suntem tristi, demoralizati, dar ne incapatanam sa mergem inainte devotati aceluiasi arsenal de opinii, principii, stari, nevoi. Purtati de valul dorintei vesnic nesatisfacute de a fi fericiti, prea rar ne gandim sa intoarcem privirea catre noi, sa ne uitam in liniste si cu blandete la cine suntem, ce dorim si cum putem obtine ceea ce dorim. Nu avem stiinta de a face asta. Nu avem cum inainta atata timp cat nimeni nu ne-a invatat sa facem pasul.
     Tot ce stim este sa ne uitam in urma cu resentimente, sa strangem in graba franturi de bucurie si de implinire, sa plangem, sa ne plangem fara-a cauta, sa-mpachetam speranta si sa continuam a trai - la fel! Departe de noi, in astfel de momente, chibzuinta de a descoperi miezul fiintei noastre ce ne indeamna sa traim astfel, adica sa nu fim fericiti.
   
     Exista sansa de a cauta in tine, numai sa fi (fost) invatat a face acest lucru. Dar unde si de catre cine?... Cel care a ajuns sa-si puna intrebari are, cu siguranta, drumul deschis catre a gasi si raspunsul.