Nu-ti lasa copilul sa creasca "oricum"!

De ce tipa copiii? De ce plang? De ce sunt agitati? De ce nu asculta? De ce fac numai ce vor?...

De ce nu reusim sa-i tinem in frau, de ce nu reusim sa-i facem sa mai taca? - ne intrebam uneori, ca parinti, tot noi, cei care plangem langa ei atunci cand sunt bolnavi ori tremuram zile si nopti pana ii stim, din nou, veseli, nabadaiosi, energici. Ne obosesc si ne agaseaza cu prezenta lor tocmai aceia pe care ni i-am dorit mai mult, ne asalteaza cu vrute si nevrute fix atunci cand suntem mai obositi, ne tin pe loc in treburile noastre sau ne impiedica in a duce la bun sfarsit actiuni, scopuri, idei pe care noi, tot noi, ni le construim intr-un anume fel.

Pana a ajunge sa intelegem toate lucrurile acestea, pana a constata ca ele se repeta, inevitabil, la intervale de timp si pana la a decide ce e de facut, de schimbat trebuie sa fi trecut cumva prin ele, sa le fi cunoscut, sa le fi trait. Cu alte cuvinte, niciun parinte, niciun dascal, niciun adult care petrece timp alaturi de copii nu este scutit de astfel de evenimente si situatii. Sunt momente cand nu stii ce e cu tine si incotro s-o apuci (indiferent daca lasi sa se vada asta ori nu). Sunt momente cand vrei sa fii acolo, cu ei, si nu mai poti, dar nimeni nu te poate inlocui. Asa ca ramai pe loc, sperand si straduindu-te ca totul sa iasa bine, in ciuda faptului ca ei sunt agitati, iar tu, la capatul puterilor. Si de aici, cercul vicios. Ne dorim ceva (in acest caz, cresterea/educarea copiilor), facem eforturi de a obtine, insa esuam; si plonjam in frustrare si dezamagire. 

Copilul, desigur, nu stie ce este in capul tau si reactioneaza la ceea ce ii arati, la ceea ce simte venind din partea ta. El stie doar ca esti persoana cea mai apropiata si, vrand-nevrand, ii servesti drept model - indiferent ca esti acasa, parinte sau la scoala, dascal. Copilul este oglinda ta, in miniatura. Cand il privesti tipand, ripostand, manifestandu-se agresiv, intr-un fel sau altul, priveste-te pe tine. Gandeste-te la ce anume din felul in care i te adresezi a generat la el acest tip de comportament: ce l-a speriat, ce l-a revoltat, ce l-a descurajat. Apoi, schimba tonul, cauta sa intelegi si fa-l si pe el sa inteleaga. In mod cert, cu timpul, armonia se poate (re)instala. 

Ar fi foarte simplu sa nu procedezi asa. Ar fi simplu sa-ti repeti "asa-s copiii!" si sa astepti ca schimbarea sa vina de la el. "Stai locului!", "potoleste-te!", "de ce nu intelegi?", "cat ai de gand sa continui asa?" sunt tot atatea expresii des auzite in "dialogul" dintre adult si copil. Ma intreb insa: de ce ar face-o? De ce s-ar comporta el altfel decat vede, de ce ar sta linistit inconjurat fiind de stres si agitatie, de ce si cum ar putea un copil sa inteleaga altceva decat i se transmite? E simplu sa ocolesti raspunsurile, e simplu sa ignori si sa (iti) spui "copiii cresc oricum". Caci, intr-un fel, asa este, copiii cresc, insa, oare, asta iti doresti - sa creasca "oricum"?...

Iubeste-l, continuu si neconditionat, si arata-i asta mai ales atunci cand ii e greu. Va creste astfel linistit, fara temeri si in siguranta!